Acuma mă întrebi? Acuma s-au amestecat gândurile, n-am nimic așa limpede ca apa de izvor, e o tulbureală grozavă, ca apa din fântâna popii de la biserica făcută de Petru Rareș în sat la Văleni, c-am poposit o vreme pe acolo și trebuia să iau apă de la popa. Și apa aia lăsa pe găleată, pe smalțul alb, o pojghiță portocalie, și-n apă erau nu știu ce, mititele și plutitoare, dar o lăsai oleacă și se lăsau toate la fund și pe urmă apa era bună, gustoasă. Sigur și apa are gust, dar ce, voi nu știți? Are. Da, uite așa sunt gândurile în capul meu : tulburi și amestecate. Dimineață - dimineață, când au început mâțele să forfotească de colo-colo, mă gândeam nici mai mult nici mai puțin decât la filmele Elisabetei Bostan., filmele copilăriei, cu Lulu Mihăescu. Era o legendă printre copiii care eram și eu : că Lulu era orfană de adevăratele și casa aia din film, casa de copii, chiar exista și nouă ne părea bine și nu ne mai speriam așa rău când părinții exasperați de vreo trăznaie, ne amenințau :
— Ââ, dar te duc la Casa de copii, că mi-ai scos peri albi, obrăznicătură.
La început, înainte de Veronica, toți ne înfricoșam : Casa de copii era Casa cu fantome, ceva urât și pătrățos, ceva ca în cărțile lui Dickens și nu era mai mare amenințare decât Casa de copii. Pe urmă am fi vrut să mergem la Casa de copii, o invidiam pe Lulu Mihăescu.. Nu vreau să aflu că m-am înșelat, și nu caut biografia actrițelor din Veronica. Mă las așa, ca și cum aș speria copilul care eram atunci, ca și cum i-aș da înapoi casele lui Dickens și i le-aș lua pe cele ale Elisabetei Bostan..
Dimineață mi-erau gândurile surâzătoare, și le-am revărsat cu bunătate asupra gloatei feline, spunându-i mamei :
— Mai dă-le o cutie, sunt mulți și dimineața le e foame.
Nu știu dacă se limpezesc ideile, nu știu dacă au avut timp dintr-o jumătate de cană( știți voi : eu nu beau cafea din ceașcă, am o cană mare, urâtă, de trei sute de mililitri), de cafea.... [ să mai beau o gură]
Într-o vreme a fost nevoie să iau în calcul o intervenție minoră : un banal panarițiu, dar la vremea aia, mi se părea o catastrofă de proporții biblice. Sigur, la spital m-am făcut instantaneu utilă, ajutam la făcut pansamente pentru sală, că pansamentele din blocul operator, se împăturesc într-un oarecare fel, și sunt de diferite mărimi. Mai anunțam când s-a terminat perfuzia cuiva, mai zburam să cumpăr unuia care nu putea umbla, ceva de la chioșc, mai spuneam povești seara în saloane, și ascultam. Totul trebuia ascultat. Iar eu, pentru asta aveam urechi sensibile ca ale câinilor care nu dorm niciodată. Doctorul ( chiar nu vă pot spune cum îl cheamă) X, povestea în cabinet. În jurul lui erau încă vreo trei interniști de pe alt etaj și vreo câțiva rezidenți :
— Nu pot înțelege : la patru seara l-am dus în salon și la trei dimineața, fuma la geamul dinspre terasă. Logic ar fi trebuit să-l găsesc amețit, cu pătura până la bărbie, și el fumează! După o intervenție de trei ceasuri, în care nici eu nu eram sigur dacă pot să-l repar ca lumea. Nu-mi explic forța acestui om.
Restul ascultau cu gurile căscate. Și eu ascultam, făcută mică pe hol, cu o carte pe care uitasem să-i dau paginile, să pară că citesc. Și atunci mi-a fulgerat prima oară prin cap : unii oameni refuză să moară. Nici un doctor nu te poate ajuta, dacă tu însuți nu vrei. Mintea ta e catalizatorul vindecării și mintea ta e criminalul care te ucide.
Tot atunci am văzut o femeie murind. Dar asta e altă poveste, femeia ar fi vrut să trăiască, mânca, dar i-au scos din gură cu degetul, bucata de covrig pe care o mesteca, au spus că e destul perfuzia. Un alt doctor a chemat pe unul dintre fii ei. Să aleagă : îi amputează piciorul cangrenat sau o lasă să moară. Nu știu dacă și alții au auzit discuția. Eu l-am urât instant pe doctorul ăla, și pe feciorul femeii, și pe asistenta care i-a scos mâncarea din gură.. Și am înțeles că nu, sistemul medical nu poate decât încerca, dacă are suflet, poate încerca să te ajute, să scoată răul care s-a cuibărit în carnea și-n oasele tale. Dar nu toți o vor face.. Fiindcă uneori fii acceptă să le moară mamele. Nu știu de ce. Eu n-o iubesc pe mama și n-am iubit-o niciodată, dar asta nu înseamnă că nu o voi îngriji cu mâinile mele, asta nu înseamnă că o voi lăsa vreodată pe mâna sistemului medical... Fiindcă eu nu vreau să moară. Cât e vie, mai pot spune că sunt copil. Cât e vie mai pot spera ca viața mea să fie lungă și stomacul sănătos ca al mamei. Cât este vie, mai pot spera să am că mama la 81 de ani, părul fără fire de argint. Nu pot lăsa pe mama în mâna niciunui doctor, fiindcă am urechi de câine care nu doarme niciodată. Și fiindcă am văzut o femeie murind.
(c. ferent – Dimineața alegătorului de unul singur)