Urmuz în ținutul secuiesc

V-am spus : îmi place emoji ăla cu o pasăre care se pocnește cu palma peste cap. Că. Fiindcă. Și, deoarece. Că un banc e un banc. Fiindcă a fost creat în scopul de a face oamenii să râdă. Și deoarece trebuie tratat ca atare. Dar nu, o doamnă într-un grup îmi cere statistici cu rromii infectați cu noul virus covid 19. Și nu știu ce ar trebui să facem noi împotriva celor care ar trebui să desprindă ținutul Secuiesc de Ungaria, deși nu a fost prins niciodată. Îmi cere imperios să iau act de nu știu ce partid care a dormit în post și a uitat că ziua Z ( zet), a fost ieri. Și eu mi-aș da palme. La propriu : mi-aș arde una peste frunte, să mă clatin, să înțeleg odată pentru totdeauna că am nimerit într-un loc unde capra are mere și Ana are frunze-n buze. Să nu mai visez, să construiesc absurdul unui Urmuz generalizat, să le spun absurdități, să fiu eu Dumnezeu care a strigat nervos :

– Aprindeți Dracului lumina, să văd cine zbiară ca un măgar.

Și, cum am mai spus eu acum patru ani pe G+, într-o Agora a mea și a Paradoxului ALBASTRU :

Cu un Dumnezeu nervos, nu-i cazul să te pui.

,, Ce-aveți mă? - pentru ce să dau cu var? "

Nu, n-au nimic. Sunt lobotomizați. Sunt ... ( mă scarpin în cap, n-am păduchi, dar mă scarpin preventiv.) – sunt speriată de mulțimea de bouleni. Adică taurii pe care o mulțime de Dr. Pol, a trebuit să-i castreze. Mă întreb dacă și vacile ar putea fi castrate? Că uite : și un banc poate crea un fel de pandemie de tonterías ( prosteală, dondăneală în spiritul lecției de declinarea verbului a fi prost. Oare cum e la gerunziu?).. Așa e viața! - zice un cântec, și mie îmi place, mă relaxează. Îmi dă senzația de libertate, îmi cere să inventez ceva să rivalizeze declarațiilor trumpiene, să provoc un râs care să destindă, dacă nu toată Planeta, măcar vreo doi, vreo doi cu neuronii în stare de funcționare..

Un " Văleu mamă "!... – un.. Neh, nu știu. Trebuie să mă adun, să continui ieșirea lui Adam din sferele Edenului primordial, să îi dau libertate. Să aduc un Dumnezeu cu ochelari și un băț la subsioară, un Dumnezeu cu roaba pe dealuri, încercând să facă o casă a poporului, un stadion unde veșnicii rivali : Steaua și Dinamo, se bat pentru Cupa Edenul. Să inventăm spectatorii care s-au născut cu masca în buzunarul de la spate al pantalonilor. Să facem ceva.. Ce zici Doamne? O facem? Hai s-o facem, că ăștia dau în gropi, nimeni nu repară, hai Doamne să facem măcar trei kilometri de șosea, de drum cu,, Ieșirea la mare ", te rog Doamne, că uite : Radu Tudoran a lăsat în aer finalul, zi tu dacă era mina aia finalul corect!? Hai Doamne, că pare o altă Bubulină, și nu știu dacă Tudoran a făcut-o intenționat, dacă nu Kazanstakis îi popula atunci când cu Ieșirea la mare, gândurile. Hai să facem noi finalul grandios! Ă? – ce zici Doamne? - scoatem noi un curcubeu 🌈? Hai.. Te rog.. 😊

Obraz de toval și stomac de fier

– Trebuie să ai obraz de toval și stomah tare. De fier.

– Adică?

– Adică nu. Că nu se poate, nu poți tu. Tu, eah.. – tu mergi pe câmpuri, bate potecile și rătăcește-te prin pădure. Umblă buimacă să fie mașina atentă la tine, nu tu la ea. Ia colo o hârțoagă ferfeniță din timpul lui taica bătrânu'. Că ce? Ce cauți tu în vorba oamenilor mari? Aiștea te nimicesc și se șterg la gură : nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute. Ce cauți tu? Tu nu-ți dai seama că nu se poate? Că măgarul are rostu' lui, chiar dacă stă printre oi? Ce cauți? Asta te întreb? N-ai știut că nu rabzi?

– Hm.

–Mda.

– Mă duc să citesc.

– Da' eu ce-mi tot bat gura cu tine de-un ceas? Te mănâncă spinarea. Du-te și citește. Și nu te băga în tărâțe că pățești ca în,, hăța troc, că nici porcu' nu-i departe ". Că eu îți tot cânt : bă, nu se poate. Și nu, e bătut în cuie.

– Bine.

— bietul tata, încercând să mă lămurească de ce nu sunt eu o ființă care pornește la revoluție. Ori mai târziu, în piața unde studenții declaraseră greva foamei. Tata, punând stavilă înflăcărilor mele revoluționare. Tata care mă cunoștea mai bine decât mine însumi, care știa că n-am să pot fi falsă, că nu voi închide ochii și nu voi pactiza niciodată cu cineva care și-ar dori să-mi cumpere conștiința. Anii lui îi dădeau acest drept : să dea sfatul poderației, să lege nebunia de-o secundă de piciorul patului. Eu, cu greu acceptând, neconvinsă de îndârjirea și inflexibilitatea lui. Eu, astăzi : simțind pe pielea mea, și tot incapabilă să văd pragul de jos, tot cu capul în nouri, tot crezând, tot visând o lume utopică. Eu regretând un singur lucru : nu-i tata să dea voce celor ce le simt astăzi : nu am obrazul gros, nu am ce căuta în politică. Bine. Mă duc la treburile mele. Să hălăduiesc măcar cu mintea, pe câmpuri, să mă rătăcesc prin pădure, să citesc din cartea pe care am îndesat-o în cap, fiindcă n-o mai am decât acolo..

Bine.

Nu știu ce să vă spun.. Voi fi pe aici, însă experiența de ieri m-a turtit.. Nu am putere să lupt cu oamenii care nu gândesc, sunt deja convinși că normalitatea are fața unei închisori, și deja agorafobie e instalată în mintea lor. Astăzi stau acasă fiindcă pot, și fiindcă am ceva de rezolvat în propria mea casă, nu fiindcă nu aș putea ieși.. Stau să-mi fac lista de gânduri, curajul de-a nu lua act la nici o nedreptate. Stau să mă conving de felul în care e comod să taci, e benefic pentru că sunt oameni convinși că eu sunt sunt vinovată de toate relele care ar putea să apară. Ca femeia plângând din cauza întâmplării neîntâmplate, sunt mii de oameni în viața virtuală, în falsul unei spoieli de normalitate. Și e inutil să îi spun : măi omule, ia drobul de sare și mută-l în alt loc, și nimeni nu va păți nimic. Dimpotrivă.... Ei se coalizează împotriva mea, își aduc mamele și surorile, soacrele și cumnatele, cuscrele și tot corul de bocitoare fără creier, și plâng, privind cu degetele încleștare în rugăciune : drobul de sare care va strivi capul copilului... Nu mută nici drobul, nici patul copilului, par a accepta zdrobirea capului inocentului.. Și eu închid ușa pe dinafară, și plec în treaba mea, convinsă că lumea, familia mea virtuală, e complet nebună. E în stare să îmi dea în cap, dacă nu accept că drobul de sare va strivi capul copilului..

De aceea scriu despre orice altceva. De aceea accept nebuniile scoase de muză, de Mnemnosyne, din Haosul Primordial.. Fiindcă nu am voie să fiu lucidă, și mi-e interzis să pășesc pe un sol tare, pe un teren solid. Eu trebuie să plutesc, trebuie să mă comport ca un fel de Zeu, un fel de ființă fantomatică, fiindcă altfel nu e voie. Fiindcă altfel îmi spune câte unul care am inteligența sub media unui om în stare să-și lege șireturile, și că Dumnezeu mi-a interzis cu desăvârșire să mă înmulțesc, fiindcă nu pot accepta viața de rob, servitor, de sclav, de oaie, de gunoi, de ștergător de bocanci.. Mi-o spun în față, cu dispreț, mi-o spun ridicând la gradul de normalitate agorafobia, și oamenii a căror surâs e veșnic, fiindcă din capul lor un medic psihiatru a scos o bucată de creier, sinapse neuronale în stare să judece o acțiune.. E normal să nu judeci! – spun ei. E normal să nu-ți pese de nimic. E normal să fii criminal dacă partidul ți-o cere. E normal să ucizi pe mă-ta și să pui în lanțuri pe tatăl tău. E normal să bați un nebun, să-l hăcuiești pe viu, fiindcă e nebun și e vinovat fiindcă s-a născut cu predispoziție la nebunie.

Atunci ce pot face eu? Mă resemnez și îmi văd de treabă. Fiindcă pur și simplu nu sunt făcută să am obraz de porc. Nu sunt în stare să mint. Nu pot accepta să fiu de acord cu moartea mamei. Nu știu cum să las pe un nevinovat să moară împușcat în burtă. Nu am putere să țin gura închisă atunci când complotezi să-mi furi o bucată din glia strămoșească. Nu știu de ce să tac atunci când sănătoasă fiind, mă bagi într-un spital unde sigur mă voi îmbolnăvi.

Mă dau deoparte. Fiindcă nu pot fi ca tine. Nu pot ține spinarea plecată, nu pot să mă târâi în genunchi să sărut bocancii asupritorului. Nu pot. Așa că te las să mergi singur să-ți pui capul în lațul spânzurătorii – fiindcă o meriți cu prisosință.

( c. ferent – Obraz de toval și stomac de fier.. N-am.)

Între Absalom și Ulise, eu : Cain

(note semănând cu însemnările dintr-un jurnal public) Stau cu ea în mână : Absalom, Absalom, Faulkner.. Și nu, nu citesc, e așa obositoare, și nu-mi spune nimic fata asta bătrână.. Nimic. Faulkner a putut să se transpună, și un bărbat să scrie ca și cum ar fi fost femeie. Mie nu-mi este îngăduit, ai mei se sperie, îmi transmit îndoielile lor : nu cred că ești femeie.. Foarte bine. Înseamnă că mă transpun ușor. Anii de exerciții mi-au fost de folos, cât timp am dansat pe țărmurile unui râu inventat, cât timp m-am furișat pe un no man land al iluziilor, am reușit și pot părea ce vreau, nu ceea ce sunt.. «Absalom, o fiul meu Absalom!» – David jelind fiul trădător.. Față în față un Autor și o bucată de realitate biblică. Ce-o fi mai important? Absalom, Absalom sau Absalom, o fiul meu Absalom..? Nu, nu reușesc să deduc nimic. Văd câmpul de bătaie, pe Absalom mort de mâna celui cărui i-a cerut moartea, și văd o grădina, o fată bătrână, și nu înțeleg nimic. Și mă mărginesc să mă bucur : reușesc să conving : « Eu nu sunt eu.. Eu nu sunt eu» – Abel al lui Lovinescu, Abel detașându-se, văzându-se silit să-l oblige pe Cain să-l împuște. Și nu înțeleg, nu pot și nu vreau.. Autorul e nebun.. Autorul spune prostii mai mari decât el. Și eu care invidiez fiecare Autor.. Ce Dracu m-a apucat?.. Ce vreau? Cine, care erou, ce personaj a pus stăpânire pe mintea mea? Ce nebunie mă paște? Ce trezie fără să-mi fie impusă?.. Brusc îl urăsc pe William Faulkner. Și pe Horia Lovinescu. Și pe fiecare în parte, toți cei care inspirându-se din Biblie, au construit o rablă nefuncțională. Mi-e frig, ca lui Cain legat absurd la catargul corăbiei lui Columb, un idiot care trece prin veacuri, vrând să se contopească lui Ulise, și înfricoșat de nebunia lui, i se face frig : își simte oasele înghețând. Dar nu.. Nu se poate! Lovinescu a spus altceva, e palimpsest!!! – de desubt, nerăzuit bine textul dintâi : semnul lui Cain, semnul prin care nu ai voie să-l omori.. Semnul de pe fruntea lui Absalom, plânsul lui David e îndreptățit : nimeni nu avea voie să-l omoare. Na Faulkner! – de data asta nu ai reușit, nu ai reușit să te pui în pielea lui Cain. Vei fi fiind fiul lui Seth. Ești doar fiul înlocuitorului lui Abel. Poți fi femeie, fată bătrână. Cât despre mine : eu lupt. Eu chiar m-am născut cu un semn pe frunte. Un semn roșu. A dispărut când am început să am conștiință. Și lupt să-l găsesc, să mi-l pun înapoi, îl merit. De aceea nu mă pot împăca, de aceea nu accept condiția mea de femeie.

Ei, și? Și nimic. Îmi dau voie să fiu cinică. Merit cu prisosință. Le dau voie să-mi conteste nașterea. Le dau voie, fiindcă m-am născut purtând pe frunte semnul lui Cain.

( c. ferent – Între a fi Absalom sau Ulise, aleg să fiu Cain)

Paștele blajinilor cu mama-mare

Venea ( cum a fost sâmbătă, acum două zile), venea mama-mare la școală să mă învoiască de la învățătoare : mergeam la cimitir. Cu pască, ouă roșii și cozonac. Și vin și untdelemn. Ba și o cățuie cu tămâie, un jăratec lua de la o femeie care stătea în Țărăncuța, îi vânduse vreo două tablouri, unele pe satin, se atașau la perne fantezii, și veneau așa aruncate pe canapea, ca ornamente. S-au împrietenit și la zile de astea, trecea vreo zece minute să ia ceva ce nu puteam căra de acasă : cum să mergi cu jăratec în autobuz!? Mormântul era pregătit cu multe zile înainte : panseluțe înflorite, plăntuțe pe margini, le zicea flori de gheață. Gărduțul proaspăt vopsit, băncuța geluită și dată cu șerlac, felinarul spălat și cu gemulețe strălucind. Se aprindea candela, se căuta un loc unde să pui lumânările, cu o tablă cu dublu rol : să nu arzi florile, să nu stingă lumânările vântul. Tava : felii triunghiulare de pască pe margini, felii rotunde de cozonac pe centru, ouă printre ele, vopsite cu cojile de ceapă, puse cu frunze într-un ciorap de mătase și cufundate în zeama fierbinte de ceapă. Într-un păhăruț de la nunta străbunicii : vin roșu. Sticla de untdelemn și sticla cu vin. Pomelnicul. Banii pentru popă și dascăl. Banii pentru copii care însoțeau popa. Pachețele: pască, ou, cozonac, un ban de metal, cănuțe mici care vor fi date cu vin, de toartă legate batiste noi și un ban de metal și o lumânare. Recapitulare : am pus toate? Aprinderea tămâii în cățuie, înconjurat mormântul. Gata. Așteptăm popa. Eu... Eu mă plictisesc și spun minciuni :

— Mam'mare, mi-e sete! Vreau apă.

— Nu e voie. La pompă se spală ciolanele morților. Așteaptă.

— Mă duc în Stadion. Este țâșnitoare.

— Nu. Uiți, te iei cu (!) copii paznicului și uiți. Stai locului. Nu inventa sete. Ai băut un pahar de sirop pe drum. Nu minți că uite colo : Biserica. Nu minți că tac'tu-mare așteaptă cu țăr'na-n gură de câțiva ani buni. Că atunci când era viu, nu-ți refuza toate mofturile.

Eu.. Copil prost. Eu în minte :" Ce pot face eu? Că nu l-am omorât eu, bolile alea din prizonierat s-au întors, era bătrân și i-au venit de hac..". Afișam o mină dezamăgită, de om care e persecutat.

Era Paștele morților. Paștele blajinilor. Era plin cimitirul. Sâmbăta, fiindcă duminică trebuia făcută slujba de Duminica Tomii. Și oamenii, deși era comunism ☭, mergeau la biserică. Erau păstrători ai tradiției..

Mai stăteam un pic după ce pleca popa :

– Să ardă lumânările. Fă cruce și pupă crucea de la capu' lui tac'tu-mare. Și zî :« Iartă-mă tată-mare și Dumnezeu să te ierte.... ( o vedeam aplecându-se : crucea se micșorase, intrase în pământ..) Iartă-mă măi omule, și Dumnezeu să te ierte.. ( pauză de un minut) Lua sacoșele, mai ușoare, golite. Băga păhăruțul într-o pungă de hârtie și punga în geantă. Tava într-o sacoșă. Hai! – văd că nu ai stare nici la mormânt. Să-ți fie rușine.

Nu-mi era. Voiam să mă joc. În legea mea. Să profit de scutire. Dar ajungeam târziu : era unu jumătate.

— Spală-te pe mâini, c-am fost la mort. Spală-te bine, că nu-ți dau nimic de mâncare azi!

Mă spălam temeinic. Voiam mâncare : atâta plimbare îmi golise complet stomacul..

Și trecea încă un an.

Anul ăsta n-a fost Paștele blajinilor. Nu a fost scris să fie. Iartă-mă tată-mare. Iartă-mă mamă-mare. Iartă-mă tată. Iertați-mă voi toți din lungul șir al pomelnicului pe care nu la citit nimeni...și tot neamul lor cel adormit spre învierea veșnică și viața veacului ce va să fie.. Amin.

( c.... Constanța , fiica lui Iojă și Elena, prin adopție : Ferentz)

Temporar

Păi... – nimic nu se poate rezolva deocamdată : factura E-on nu se poate plăti dacă faci autocitire, locația lor, aia unde discuți tete-a-tete, e închisă temporar. Poate temporar e lung, până la 15 mai. La fel ca la Apă, contracte de închiriere, eliberări cărți de identitate, acte, hârtii, etc, ș. c. l.. E deschis la pâine, la supermarket, la piață, la Telekom, la Dracu. Așa încât temporar e mai lung. Temporar nu are un timp precis, și eu nu știu cât durează temporar.. O tempora! - o moris! Cicero? Poate. Nu-ți mai stă mintea în cap. E plecată pe dealuri, în căutarea atemporalului. Și te superi din nou. Îi dau Dracului pe toți. Și temporarul care nu e fix, e cum i se pare cuiva, comod. Mie nu. Mie îmi place doar ceea ce are definiție, ceea ce e explicabil și exact. Așa temporar, e și viața veșnică, și venirea lui Mesia, pe care o așteaptă poporul casei lui Israel, și Mesia e temporar în mintea fiecărui evreu care a suferit, sau a pierdut părinții, și așteaptă să i se facă dreptate. Românii, ca orice pravoslavnic, așteaptă a doua venire a lui Isus, care temporar e amânată, Isus e undeva prin Rai, cred că pune la cale o venire fastuoasă, cu ăia patru cavaleri călare fiecare pe calul lui, de care spune Ioan prin Apocalipsa lui. Totul e închis temporar.. Doar mintea mea e scandalizată și îngrețoșată de lenea care a cuprins Planeta Terra, temporar. Și temporar seamănă cu răspunsul primit de Daniel, când a întrebat săracul, când vine sfârșitul răutăților : «....., că va mai fi o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme....» – socotește Daniele temporarul!! Mai să cred că și cei care dau răspunsuri Profeților, sunt Diplomați de meserie. Temporar e o șmecherie ca timpul delimitat de,, o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme. ". Unii devin atei după astfel de răspunsuri. Alții se scufundă în ceea ce am numi abis anarhic, ceea ce e pe jumătate o nebunie. Alții, mai rău : devin obsedați de cum ar putea schimba implorând un sfânt, un zeu, un pietroi, o manifestare a unui element inexplicabil. Așa apar Zeități noi, așa sunt scoase de la naftalină Zeități vechi, așa înnebunește Planeta cu totul. Din cauza temporarului atemporal. Așa a răcnit Nietzsche :,, Dumnezeu a murit! ", așa câte un anarhist se plimbă cu un sac de dinamită și un terorist decide că Paradisul lui Allah trebuie umplut degrabă, așa îmi spune indianul meu : mănâncă iarbă verde și bea apă de ploaie, așa ies iacobinii din morminte, purtând ghilotina ca un trofeu, pe baricadele dintr-un Paris care moare, învie și iar moare cu imaginea femeii care a muiat în sângele ultimului ghilotinat, o batistă. Și temporar, lumea se alienează... Și Descartes își răcește gura degeaba : Cogito, ergo sum! – ești pe Dracu, domnul meu, alții au decis că,, Totul e relativ ", și eu conchid : și relativul este în sine relativ.

Parastasul mă-sii de treabă.

Mă uit în jur : milioane, miliarde de oi capii.. De oameni speriați. De copii care mor de foame în Africa. De frigul care nu mai reușește să înghețe apele Oceanului Înghețat. De fierbințeala Soarelui care nu reușește să cadă perpendicular în anumite zone, la anumite perioade de timp. Mă sperii de cutremure neanunțate. Mă întreb de ce erupe un vulcan și de ce țâșnesc alte gheizere, dacă acolo nu e nici locul, nici rostul. Descopăr că nu știu nimic despre Terra, și mi-aș dori să știu dacă o iau în sus spre Marte, sau în jos spre Venus. Și-n timpul nedelimitat al temporarului, niște oameni propășesc. Câțiva cu stăpânire de sine. Tocmai fiindcă au la îndemână temporarul.

Păi nu să le dai cu un par în cap? Să zică mersi și popii mă, că nimănui nu i-a venit ideea să pună în practică ceea ce a visat H. G. Wells : Omul invizibil.. Și asta fiindcă ai vedea numai miniștri și conducători de stat, cu capetele înfășurate în bandaje : pocnite așa cu o retezătură grosuță din pădurile care le taie și le trimit austriecilor. Temporar și asta.

Da : parastasul mamilor voastre de vânzători de țară.

( eu : c. ferent – deocamdată mă opresc #Temporar. Revin mai după ce strâng noi informații.)

Cuțitul ca un pumnal, cuțitul cu două tăișuri

Cruntă e lumina –

răzbunare a nopților pierdute

și nopțile se fac bani rotunzi

rostogolindu-se printre crăpăturile din dușumea

rămâne un licăr

o ceva care taie retina

se răzbună

și nu voi aduce nici lentilele roz / verzi / albastru royal

nu și de data asta

fiindcă nu

fiindcă nu mai vreau

pot dar nu vreau

N-ascult Beethoven

nu mă fascinează puerile case—  desenele unui copil bătrân

dar de data asta lumina a căzut prin crăpăturile unor scânduri

poate scândura/ scena unui teatru

poate groapa prost mascată a unei răzbunări

și ca să fiu sinceră până la capăt

oricât ar durea

mi-e silă de drogați

de alcoolici

de idioții care își vând obrazul

Amy era o Fantine fără Cosette

și nu

astăzi lumina taie

desprinde retina

și dau din umeri fără să-mi mai fie milă

........................................................................

Nici zilele nu mai curg

deschide ochii

zilele sunt o roată

ca a bicicletei care a fost lovită de un camion

roata arată a naibii de rău

e îndoită

și nu se mai rostogolește

și zilele la fel

ziua e ziua cârtiței 

n-o poate nimeni urni

nimic nu mai curge

clepsidra chiar!

te-ai uitat bine?

clepsidra e înțepenită

timpul a rămas suspendat

nisipul s-a făcut un fel de ciment

nu știu sigur

o piatră

Tu crezi că o piatră mai poate curge?

ai văzut?

ei bine

de asta

Nici zilele nu mai curg

* * * * *

Lumina? –

e așa de dureros să înțelegi de ce nopțile nu pot cumpăra

și de ce orbirea e de mult lipită de mintea ta 

și nimic nu tai

Tu singur ai pierdut dansul egretei când ai dus-o pe scenă

eh

la urma urmei nu cade decât o perdea

și tăieturile ne vor vindeca

de ceva ce inutil umerii îngreuna

privește ultima floare și ultimul zbor

și flacăra unui vin ce se stinge

(25 aprilie, 2020 - c. ferent – Cuțitul cu două tăișuri)

La rând, la pâine..

Am strâns ~ am risipit ~ am trecut pe drum

și nimic

nimicul ridicat la rang de casă ~ bucate pe masă

și nimic

nimicul pe care nu-l pot face panglici roșii ~ iepuri albi

ba nici măcar o monedă de tinichea

am strâns fără să deschid ochii

amintirea nimicului

la ce bun

Nu sunt în stare să construiesc un zid din piese de lego

mi-e imposibil să văd utilitatea unui castel din cărți de joc

și pentru nimic în lume nu voi înșira rând la pâine și lapte

din piese de domino

Eu ( oare mai sunt eu sau un logician

ori vreunul din ăia care țin morțiș la a2+b2= ab2

– nu vor și nu pot să-l vadă pe c ițindu-se curios

de după un colț de drum~casă ~masă

cred că nu mai sunt eu

m-am făcut fixă și concluziile sunt rezultatul corect

corect :nu mai are nici frunze / nici flori)

am uitat sau n-am cu ce face un șir

un rând la pâine ~ lapte ~ sălăți din gradina ursului

Mi-e greu să deschid un drum

ceva / un tunel până la ușa lui c

și a e doar ab pătrat

ar fi putut fi ac – eu aș fi vrut

Și nici păsări de hârtie nu mai fac

nici îngeri cu aripi de bezea

nici nimic frumos

nici curaj să recunosc

– de tine ~ de dor

mă sfâșie secunda și toată Planeta care

nu vrea sau nu poate

la rând ( ca piesele de domino)

să mai stea în picioare..

( 22 aprilie, 2020, c. ferent – a fără c, numai ab pătrat)

Mnemnosyne

E tare greu. De mine e tare greu : greu când îți explic : ajunge un singur comentariu la una și aceiași postare, postare cu același conținut dar redistribuită, fiindcă nu mereu pot scrie ceva diferit, conform cu destinatarul, fie acesta : prieteni, grup, pagină. E înnebunitor să vezi? Și pentru mine e înnebunitor să găsesc. Fiindcă nu sunt tot aceiași oameni, și fiindcă eu am creat mai multe planete, nefiind eu un Dumnezeu și nefiind în stare de un Cer, un Pământ și un Om.. Toate distincte și din toate câte unul singur. Și nu-ți explic, sau o fac sperând ca mintea ta să fie trează un minut. E greu de mine : greu fiindcă nu știu să găsesc drumul spre mintea, spre înțelesul tău.

 E și mai greu atunci când ar trebui să-ți explic de ce, sau cum și care este motivul pentru care spun eu ceva. Am renunțat de mult, uneori sunt ca o moară stricată care macină în gol : fii cuminte, nu încerca să-mi pătrunzi spusele, că nici eu nu pot uneori, și peste mine înstăpânește Mnemosyne, și eu , ca tine sunt nedumerită, fiindcă mâna dreaptă nu e conectată la creierul meu, e în prelungirea minții Mnemosynei, și ea scoate din primordialul haos, ideea de care n-am habar nici eu, niciodată nu a fost în capul nimănui, capul e prea mic pentru haosul de dincolo de universurile știute și neștiute . Abia târziu, când spusa s-a împlinit, înțeleg inutil : n-am putut schimba nimic, a venit, a spus, mintea mea n-a cuprins, n-a deslușit, a trecut și s-a împlinit întocmai. Lumea laică numește asta inspirație. Lumea credincioasă numește asta harul, focul cincizecimii, Duhul. Și într-un caz și-n celălalt, nu poți înțelege, limbile flăcărilor de deasupra capului ard îngerește, și tu vorbești cum vrea Duhul.. Tu ești anulat, ești doar un aparat care a înregistrat și redă ceea ce o ființă Vie a rostit.. Am înțeles asta târziu. A venit după ce m-am răzvrătit și am alungat capacitatea înțelegerii unei acțiuni care vine din viitor. M-am temut și m-am forțat să alung primul dar. A venit al doilea. Aș putea să-l alung : să nu mai primesc ceea ce vine când mintea cântă Donizetti sau Bhrams, sau Chopin , sau Vivaldi, și mâna scrie mișcată de Mnemosyne. Aș putea, dar cine știe ce m-ar aștepta, refuzând al doilea har? 

E tare greu , nu știu dacă nu e timpul să merg în grădină : lujeri de buruiană rea cresc de vreo săptămână : o să-i retez și o să-i opăresc. Apă cu sare : fierb și arunc pe fiecare rădăcină tăiată. Și aș face asta dacă nu mi-ar fi frică: eu ard alveole care nu-mi aparțin... Eu vreau să corijez Natura. Eu îmi ucid următoarele cinci respirații. O să le tai. Doar atât. Din dragoste pentru părul care a înverzit pe cinci crengi și vița-de-vie căreia îi curg lacrimi mari............ 

( mă opresc: iar scriu fără mine..... c. f.)

Perpetuum caeli ( aerul veșnic)

E atâta nebunie în lume încât o simt cum tiptil se insinuează și-n biata mea minte : fac economie de acțiuni : să am și mâine ce face.. Astăzi a fost grădina. Destul pe azi. Mâine va fi acțiune amplă de spălat și călcat. Nu risipim muncile. Nu tot astăzi : mâine ar trebui să dorm toată ziua.. Și nu, nu pot risipi. Nici măcar muncile astea puține... Fiindcă aș fi altceva, și nu vreau. Vreau să-mi amintesc : oamenii sunt oameni, numai atunci când muncesc. După aia sunt viermi și soarta viermelui e să fie strivit. Așa că nu, astăzi am curățat grădina de lujeri. Și iederă otrăvitoare. Se suie în pomi, se încolăcește pe butucul de viță și-i sufocă. Scârboasă plantă. Și lujerii. Ceva ce crește din resturile de rădăcină, lujerii răi, bețe verzi, ceva care suge puținele seve ale pomului, ale viței. Și am stat de fiecare lujer, de fiecare iederă rea, am tăiat. Vrusesem să torn apă cu sare, nu. Nu se poate, nu-s în stare de-o altă crimă, nu e cazul să judec și să osândesc, doar îndepărtez. Astăzi am făcut atât. Atât am fost eu om, am muncit. Sigur : mai puțin de-o oră, dar e destul.. Și nu mai știu ce să fac.. Până mâine e o mie de ani..

( tata :

— Până mâine e o mie de ani. Se naște un om, moare un om. Unul țipă întâi, altul oftează la urmă. A ajuns funia la par, s-a apropiat apropimentul.. Roata e plină, funie nu-i. Una nouă în mâinile moșneagului fără început și fără sfârșit, Timpul caută o roată nou strujită, și-o așează cu băgare de seamă : cârma vieții omului, și pune o manivelă, așează frumos funia să nu se deșire că ce dacă-i de argint? – și asta se rupe din nebăgare de seamă și omului i se curmă viața, mă-sa bocește că nu-i în firea lucrurilor, că nu mamele îngroapă puii lor. Dar n-ai ce face :firu-i rupt, roata sfărâmată.

— Ce tot zici, bă tată? Nimic nu pricep. Ce roată? Ce sfoară de argint? Cine o rupe? Cine e moșneagul Timp? De ce să plângă mamele?

— Lasă-mă-n pace, nu mă amărî și tu. Că dacă ai cap, a veni și vremea când vei pricepe. Totul trece. Totul. Nici Pământul pe care pășești nu-i veșnic. Nimic. Totul are viață. Totul are timp. Totul respiră. Totul își va da ultima suflare. Totul. Și Soarele o să se stingă. Așa ca felinarul unde gazul se termină, arde oleacă fitilul și pe urmă gata : se stinge pentru totdeauna. Tot ce poți tu vedea cu ochii și simți cu buricele degetelor, tot ce auzi și vezi, tot ce crezi și nu poți prinde în mâini, totul mișcă și totul va intra în nemișcare. Totul. Rostul fiecăruia e să se miște. Când nu mai mișcă se cheamă că funia s-a înfășurat pe roată deplin și își dă ultima suflare. Muncă. Fără muncă nimic nu e viu.

— Pietrele nu muncesc – mă trezesc eu mai deșteaptă ca tata.

— Pietrele se mișcă pe dinăuntru, nimenea nu poate vedea. Sunt pietre călătoare și pietre care cresc la fel ca omul.

— Și fierul?

— Și.

— Și copacii se mișcă?

— Și.

..............

Și eu tac : poate încă nu am auzit de atom. Nu am auzit de particule. N-am înțeles. Nu am putut prinde fulgerul și izbi cu el o piatră, un om, un pom..

— Tată? Dar fulgerul ce e?

— O săgeată de fier.

..................

Eu tac. Apa o văd curgând. Focul îl simt mușcând adânc în carne. Aerul îl simt umplând plămânii până la refuz. Vântul îl simt umblând obraznic să-mi strice pieptănătura.

– Și vântul o să moară?

— Nu. Vântul e Duh și duhurile nu se nasc și nu mor. Sunt ultima respirație. Sunt respirația dintâi. Vântul e veșnic. Și Timpul.

...................

Soartă ticăloasă! De ce mi-ai dăruit vântul numai pentru o vreme?)

 Econoamă până la zgârcenie, o să dorm. Fiindcă trebuie să respir și mâine. Trebuie să am grijă de funia mea de argint. Trebuie să.. Să?.. Să.

( c. ferent – Perpetuum caeli )

Animal's Planet 🌏 🐘

THE ANIMAL'S PLANET!.. PLANETA TERRA ȘI VIAȚA ÎN MILIARDE DE ÎNFĂȚIȘĂRI

Eh... Când poți fi cu ușurință să fii doi, fără să suferi de dublă personalitate, fără să fii atins de cine știe ce afecțiune psihică, atunci poți fi fericit. Dincolo de lacrimi și sfâșietoare neputințe, dincolo de furie, există mulțumirea : sunt animale, păsări, pești mari și mici, mamifere marine! Sunt. Ies pe străzile unde forfota umană s-a întrerupt, ies în mijlocul Mediteranei, ies pe canalele Veneției, ies pe delfini, balene, ies și rechini pe care nu-i prea iubim, dar ies. Ies atâtea animale încât îmi spun : n-am știut că mai trăiesc, erau așa de ascunse de mine, de dreapta mea ucigașă, de dreapta în prelungirea căreia de multe milenii am ținut lancea, cangea, sulița, și la urmă o pușcă.. Ele au uitat cât de rea sunt eu și au ieșit, ei toți mai cred că există dincolo de canalul de televiziune Animal's Planet... Eh, lasă-le bucuria! – îmi spun – fii fericită : nu au dispărut.. Flora : necălcată de bocancii mei, flora scoate mii de petale.. Un scaiete își dă voie să înflorească rozurile lui purpurii! Și iarba nu mai tremură de tăișul coaselor.. Planeta râde! Cerul se umple de aripi! Cerul brăzdat până ieri de mii de zboruri cu fum, cu zgomotul infernal, cerul e albastru și cumulușii sunt cumuluși. Și într-un colț de grădină, o cârtiță clădește mușuroi deasupra galeriilor.. Undeva într-un iaz îndepărtat, un castor a decis măsurile noului dig : aduc trei trunchiuri, și voi strânge pește pentru toată familia mea.. Pe un munte : marmota își adună familia la Soare :hai să prindem ultravioletele!..

Hai să ne dezbrăcăm de mânie, hai să punem în prelungirea mâinii drepte, mângâierea! Hai să ne bucurăm de bucuria Planetei Animalelor!.. Hai..fără ipocrizie, hai să cântăm un imn vieții! Măcar încă puțin.. Nu prea mult, încă puțin, nu un an Sabatic, încă puțin.. Vă rog.. În numele tuturor animalelor, păsărilor, peștilor, în numele ierbii, vă rog... Numai încă puțin. Pe urmă putem pune pușca în prelungirea mâinii drepte, dar astăzi nu.. Vreți?

Furia

Cum redevine omul comunist, marxist, ori nu știu ce Drac? Simplu : se reorientează. Cel care s-a opus arestării la domiciliu a românilor, e cel care va primi votul de încredere a populației. Fiindcă a știut să speculeze momentul. Poate din prostie, din spirit de frondă, nu fiindcă neapărat îi păsa, dar poporul spune :

– Ai văzut bă? Micul Titulescu a avut sânge în vână, hai să-i dăm o șansă.

Și restul partidelor se vor mira cum un Barna disprețuit la prezidențiale, un prăpădit acuzat de plagiat, unul care a uitat numărul divorțurilor și căsătoriilor, ies ca paduchii în frunte. Fiindcă ceilalți ne-au părăsit la nevoie. Au pupat în cur pe cel care a ieșit la prezidențiale doar fiindcă era bărbat, au lins bocancul lui Ludovic al patruzecilea cu zeroul în față, pe scurt : ne-au întors spatele. Așa că ce căcat așteptați de la noi? Să vă votăm? De ce? Să jupuiți alte piei de pe român? Ciuciu.. Jumătatea lui cinci :🖕.. Asta e tot ce primiți. Credeți că e greu? Stați să vedeți ce ușor e. Să vedeți cum ați pierdut acest tren, fiindcă ați uitat, sau nu credeți că putem fi un electorat serios. Nu putem convinge pe cei cărora le-ați dat amenzi abuzive, și ați făcut dosare mincinoase. Să vedeți ce ușor îi convingem pe cei călcați în picioare de jandarmi. Pe bătrânii încuiați în case, îi vom convinge cel mai ușor. Stați puțin doar, stați să ne socotim pentru felul în care ați furat pădurea. Să ne socotim pentru felul în care Azuga a luat-o la vale din cauza defrișărilor. Să ne socotim pentru mâncarea pe care o vindeți la export. Să ne amintim cum ați lăsat în Marea Neagră un vas plin cu stârvuri și care a devenit o bombă ecologică, din cauza lăcomiei de câștig. Stai să se adune iubitorii de animale să vă ceară socoteală pentru câinii și pisicile fără stăpân otrăvite când ați stropit cu otravă străzile.

Astăzi ne ignorați, ne condamnați la foame, la frică, la despărțirea de religii a bătrânilor noștri, mâine vă vom ignora noi. Așteptați numai : cât încă vor mai fi câțiva oameni a căror creier judecă, nu veți câștiga niciodată alegerile. Ne-ați părăsit cu bună știință. Vă vom răsplăti pe măsură.

Nebunul din Agora

Din toate muncile, cea mai grea e să stai degeaba. Te tâmpește, mușchii se atrofiază, creierul nefiind pus la treabă, se prostește, adună fleacuri și le dă importanța unor adevărate comori. Fiindcă nu știe ce ar trebui să facă, nu mai poate da concluzii corecte, omul se joacă pe o bucată de hârtie desenând păsări, alternând cu siluete de pisici și ridicând desenul la gradul de joc logic. Face socoteli cu adunări, înmulțiri ca în clasa a treia, și asta în mintea lui înseamnă că e matematician priceput. Scrie tabla înmulțirii cu nouă și se miră că adunând cifrele rezultatelor înmulțirii, îi va da tot nouă.. Și gata : creierul e o masă moale, un terci cenușiu, ici-colo câte o sinapsă cedează și neuronii doar mor, fiindcă nașterea lor a ajuns o muncă inutilă pentru sistemul neuronal. Nu mai iubim : apropierea continuă ne-a tocit sentimentul. Copii devin dușmanii părinților și reciproca e valabilă. Învățăm pe derost tapetul și știm câte crăpături sunt pe tavan, nu le reparăm : de ce? Știm cu exactitate când vom mânca și ce anume. Surpriza e doar cât timp vom avea ce mânca. Hârtia igienică se înlocuiește cu prosopele din bumbac pe care le speli în mașină : prosopul cu care șterg excesul de apă de pe o furculiță, alături de prosopul plin de excremente. E ceva...naturalia non sunt turpia, doar că mâncăm ceea ce a trecut prin esofag, stomac, colon și a ieșit prin anus. Și nici nu ne revoltă ideea, e ceva común.

 [ tata :

– Erau doi copii. Țărănuși cu opinci și trăistuță cu băieri lungi. Eu cu mămăica (mama-mare a mea), eram la biserică, să dea un pomelnic. Tac-tu mare venise de pe front după ani de prizonierat. Slab, cu boli care au convins rușii să-l trimită acasă să moară. Mă plictiseam, eram copil ca tine acu', că tu nu vrei să înțelegi ce-i războiul și ce-a fost foametea. Eram copil și am ieșit să caut floricele pe poalele Pietricicăi. Copiii ăia au găsit doi rahați de om, pe unul l-au mâncat și pe celălalt l-au pus în traistă, pe a doua zi. Țiganii căutau găini moarte pe malu' Cuiejdiului. Mămăica a vândut lămâiul și a luat un tratament de la Vorel, a ajutat-o și un jidan, că ăștia mai aveau un franc - doi. Eu mergeam în Gara veche să adun dintre șine boabe de păpușoi ori de grâu. Le măcina mă-ta mare cu râșnița de cafea și făcea un terci în cana de tablă cu care beam apa. Am cărat lemne la unul care stătea unde stă azi Iosifescu, și mi-a dat de mâncare mămăligă și brânză de capră iute, roșă de veche, și am dus-o acasă. Mămăica mă trimetea la tribunal s-adun chiștoace, să le facă țigări cu jurnal. Tu faci mofturi la mâncare, iaca bădia Vasile nu vrea decât țigări Lido și Clonaru crapă dacă nu are Amiral cu douăsprezece țigarete.. Lasă că eu n-am să mai apuc, dar voi o să plângeți în pumni.

– Fugi bă tată, nu există : cum să mănânce oamenii rahat de om?

– Ai să vezi, dar să nu fie prea târziu.

Și văd.]

Ceea ce odată mi se părea aberație, ceea ce consideram povești cu care tata voia să mă convingă să mănânc un anumit fel de mâncare pe care nu-l suportam, astăzi încep să îl văd că pe un adevăr. Din păcate e prea târziu. Eu nu pot schimba nimic. Am uitat revolta poporului chinuit, am uitat înflăcărarea mea de-a porni la un război, oricare, în aventura interzisă.. Creierul, mușchii mi se atrofiază, și idioată din fire, îmi spun că am o lipsă de fier în organism.. O lipsă.. Am una : îmi lipsește puterea să mă ridic și să aprind făclia care să ne poarte spre victorie, spre o farfurie cu mâncare, spre lumină, spre aer, spre nisip și iarbă, spre viață. Mor în casă, fiindcă am încetat să mă zbat... Doare? Nu, moartea e ceva indiferent. Nu se poate spune că ai murit și frumos. Sau urât. Ai murit – doar atât.

( c. ferent, 20 aprilie, anul de grație 2020 de la nașterea lui Cristos – Nebunul din Agora, obosit să respire, obosit să spere..)

Și adevărul vă va elibera

Nu pot ști cum au reacționat oamenii în vremea când o cronică era cel mult o listă laconică a stării de fapt. Nu știu cum au reacționat în imperiile din mileniul întâi și mai mult de jumătate din cel de-al doilea mileniu, atunci când statele Lumii erau lovite de pandemii, de războaie inutile, unele fraticide, altele doar în scopul de-a extinde teritoriul și a adăuga noi câmpuri de unde să se îmbogățească imperiul respectiv. Nu știu cum vedea omul de rând dezastrele, foamea,, fiindcă prea puțini autori au renunțat la ideea de bibliotecă roz, de ceva cu happy-end, ceva care să aducă bani și glorie, nu adevăr privind ce se întâmpla, cum reacționau oamenii, cum se puneau în siguranță regii, împărații, conducătorii, la vremea respectivă. A făcut-o puțin Daniel Defoe, puțin și autorii noștri, puțin rușii. Pe de altă parte, e o literatură prea puțin gustată, și netipărind, neștiind omul, nu caută, nu citește.

Zilele în care a apărut radioul și mai apoi televiziunea, au fost un cutremur pentru cei care, neplăcut surprinși de cum era pusă în vitrină activitatea dumnealor, au militat împotriva aparatelor, de unde omul își lua informația. Omul a ajuns să se teamă, să le considere nocive, ba aud de revolte populare în Anglia de deceniu trei al secolului XXI, oamenii care fac revoluții împotriva 5G.. Fiindcă se pare că informația crud expusă, creează spaime, face să se nască ideea care într-adevăr ar trebui să-i îngrijoreze : oamenii vor ști cum acționează guvernele împotriva lor. Și uite cum, informația nu va mai ajunge decât sub forma unui raport sec. Televiziunile aduc reclame făcute ad-hoc : Stai acasă! Nu împrăștia o știre! Astăzi ne izolăm pentru o rudă. Persoanele peste 65 de ani să stea acasă!.. Televiziunea se aliniază pe startul știrilor seci și inutile. Ceea ce place celor care se tem de cei de 65 de ani. Fiindcă ei sunt cei care au făcut revoluția din 1989. Trebuie să stea în case, să nu le vină ideea că și aceste guverne, trebuiesc și pot fi înlocuite. Total. Printr-o revoluție cu oameni înarmați până în dinți, cu execuții publice. Iată cum și de ce mor sau stau încuiați în case, cei de peste 65 de ani. Cei de peste 65 de ani, au luptat în 1989 pentru ceea ce te doare și pe tine astăzi : libera circulație, autoritățile care aveau puteri depline, erai arestat pentru o prostie, nu puteai ieși din casă noaptea, nu aveai voie să te aduni în grupuri cu mai mult de trei sau patru persoane, trebuia să faci dovada că plimbarea ta are scop. Nu era mâncare, ceea ce era pleca la export, era frig în case, mașinile erau limitate în deplasarea prin orașe : numerele pare azi, numerele impare săptămâna viitoare. Au luptat pentru libertate de mișcare, pentru libertatea cuvântului, pentru o presă liberă, pentru limitarea puterilor și atribuțiilor Miliției și Securității.. În 1989 armata a fost cu oamenii, nu cu cei care au fugit ca iepurii, fiindcă armata era autohtonă, nu erau mercenarii din Jandarmeria de astăzi. Cei care stăpânesc peste voi și vă închid în case, cei care vă interzic să mergeți la biserică, se tem de puterea celor care au spus : Murim de gât cu voi, dar astăzi e ultima zi când ne chinuiți.. Așa stând lucrurile, bătrânii au fost închiși, arestați la domicilii, medicii care cu adevărat au luptat pentru sănătatea voastră, au fost denigrați, li s-au construit dosare, au fost plătiți oameni care să murdărească, să mintă că li s-au cerut mită, și cum vânzători sunt, au reușit să înlăture pe toți cei care au luptat pentru voi. Iată cum funcționează sistemul actual, cum voi sunteți ținuți în întunericul neștiinței și de ce bătrânii sunt încuiați în case.. Dacă suntem curajoși, nu ne vor învinge, dar dacă nu suntem, deja ne-au condamnat pe toți. Fiindcă suntem orbi și informația cu date exacte, cu povești adevărate, a fost interzisă. Toată România de astăzi este sub bocancul mercenarilor guvernului : Poliție, Jandarmerie, Armată. Și cei care au făcut Revoluția din decembrie 1989, sunt arestați în casele lor.

c. ferent

Foamea

N-am putut să cred că vreodată în America se va întâmpla ceea ce se întâmplă astăzi : mii, zeci de mii de cereri de ajutoare în pachete cu alimente. America slăbește din toate încheieturile, șomajul a ajuns la cote nemaivăzute și oamenii mai săraci decât în timpul Marii Crize. N-am putut crede, țara tuturor posibilităților se prăbușește în groapa recesiunii, oamenii trăiesc din pomana statului. Mii, zeci, sute de mii de pachete cu alimente. E normal să fie mișcările care sunt, să urle oamenii că moartea, e mai puțin decât foamea. Nu știu ce ne așteaptă în Europa dar în America s-a declanșat dezastrul. Mă întreb cu ce tupeu insistă cei de sănătatea mondială pentru ajutor financiar, pentru susținere, astăzi când cetățenii Americii stau cu mâna întinsă la Statul American, când militarii pregătesc sute de mii de pachete cu alimente? Cred că un nebun poate cere ajutorul unui stat care ori pornește motoarele economiei, ori intră într-un colaps general. Vi se pare o nebunie faptul că Trump cere încetarea stării de urgență în America, și cere guvernatorilor să se gândească bine? Mie nu mi se pare deloc. E logic. Nu mai e mult și urmează statele Europene. Când? Nimeni nu știe, dar asta ne așteaptă și pe noi, curând. S-a revenit asupra deciziei de-a interzice exportul de cereale. Cu cine facem afaceri domnilor? Care Stat e mai inteligent ca noi și își face rezerve de pâine?...

Cred că fiecare om de pe Planetă a avut o noapte a Titanicului, un moment când a luptat pentru el, sau pentru cineva apropiat, astăzi toată planeta Terra s-a lovit de iceberg-ul pandemiei. Nu știu câți se vor salva, câți vor avea șansa, câți înțelepciunea, câți viclenia, câți puterea de a lupta pentru viața lor, dar ceea ce văd îmi spune un singur lucru : ne scufundăm. Toți. Nu mai există clase sociale, nu mai există țări dezvoltate, nu mai există șansa :,, Vin americanii! "– nu vin, le este și lor greu, le este foame, au copii și nu mai au locuri de muncă. Fiindcă virusul seceră fără alegere, fiindcă nimeni nu mai este în siguranță și decizia de a sta în case înseamnă pur și simplu : foamea.

Cred că ar fi timpul să fim înțelepți, și mă tem că starea asta de nebunie, nu ajută. Nici măcar ascunși în spatele unor uși nu mai ajută. Astăzi îmi venea să râd : cineva a plătit spațiu pentru reclame constând în haine, haine de ieșit la plimbare, la nu știu ce party.. Mi-a venit să râd : vei da faliment mai repede – reclamele sunt scumpe, iar cumpărătorii își vor spune : de ce o bluză și nu mâncare pe o săptămână? Nimic nu va mai merge. Deschiderea uzinelor Dacia? La ce bun? Astăzi oamenii au înțeles că mașinile pot fi oprite să mai circule, de ce să-și ia omul o mașină nouă? S-o țină într-un garaj sau în parcare, inutilă? Nu mai bine mâncare pentru un an?.. Iată cum dacă pornim o singură ramură a industriei, dacă reluăm exporturile, ne vom prăbuși și noi. Vom trăi și veți vedea ce ne așteaptă.

Ce sunt Paștele?

Nimeni nu știe adevărul. Un popor de orbi, îndrumă un popor de surzi.. Nimănui nu-i trece prin cap : o fi ăsta adevărul? Nu cumva adevărul e după a ieși, a sta închis, a vorbi, a te răscula, a rage înnebunit, a te arunca de la etajul șapte, a accepta să-ți iasă rădăcini din tălpile tale, a evada în țipăt, a face o nebunie.. Unde Dracu e adevărul? În tehnologie? În fraze rupte, scoase din context :,, biserica înseamnă oameni ", uitând că Dumnezeu a instituit Templul și Isus cu un miel pe umeri, la 12 ani, a suit la Templu. Templu este egal cu o construcție din lemn, piatră, metale obișnuite și metale prețioase. Isus a zis : tu ești mireasa. Ești tu bărbatule mireasa? Du-te bă. Biserica e mireasa? Biserica e mireasă atunci când fiecare om e mădular, ești un infim atom al miresei. Dar nu ești biserica. Ai scos din context. Ai pus adevărul tău pe soclu și-l propovăduiești altuia, drept singurul adevăr.. Ce sunt Paștile? Mâncare și băutură,,,, Făclia de Paște ""? Ce ar putea fi Paștele? Haine noi? Muzică?.. Paștele e victoria asupra celui care te încuiase într-o robie. Paștele e victoria Esterei asupra lui Hamam care își dorea să ucidă dreptatea. Paștele e viața, evadarea din pușcărie, e drumul spre Țara promisă... Paștele înseamnă mâncatul în fugă, îmbrăcat și încălțat, fiindcă Dumnezeu a decis să te ajute în dauna celui mai tare ca tine și care vrea să-i fii rob tu, și care fiindcă ți-a ucis fii, primește plata și în noaptea Paștelui tău, fii lui întâi născuți, sunt uciși de Dumnezeu. Dumnezeu însuși e făclia, lumânarea, lumina care îți arată drumul...

 Paștele nu înseamnă să stai încuiat în casă ci să evadezi... Nu mai scoate din context, asta fac popii acestui veac unde la fel ca Pavel, îți zic :,, Noi nu luptăm împotriva cărnii și sângelui.... ".. Un duh rău pune stăpânire pe mințile Lumii întregi, nu îl lăsa să te robească.. Fiindcă Paște e ceva ce nu știi.

Abilitatea în politică

Mi-a zburat schița, nu-i nimic. Da capo. Politica, ce și cum facem noi atunci când vrem să intrăm în politică!? Păi, avem exemplul negativ : ce procent de voturi a obținut Mircea Diaconu, la alegerile prezidențiale? Cine mai știe... Că Diaconu nu era Roland Reagan.. Și nu se pupă în politică prea des un actor să ajungă președinte. Că un președinte trebuie să știe un pic de politică, să-și facă o listă, să iasă în public, să dea declarații, să fie la nevoie cabotin, chiar dacă nu a jucat niciodată roluri de cabotin, să poată respira declarația care o face, și mai ales să nu se relaxeze. Un politician nu se relaxează niciodată. Își cântărește spusele, și dacă nu știe ce să spună, apelează la diplomație. Nu atacă, nu jignește, nu amenință, nu se supără. Altfel nici să nu încerce să facă politică, va rămâne pe o bancă în parc, nebăgat în seamă de nimeni. Și. E foarte important pentru orice politician : nu o întoarce ca la Ploiești, dacă nu are susținere de la două capete. Un politician abil nu pierde, fiindcă nu-l atinge nimic. El știe să exploateze fiecare amănunt, știe ce vrea electoratul, și nu promite ce nu poate da . Niciodată. Un politician abil, trebuie să știe care e scopul țării, care sunt nevoile ei, luptă pentru propășirea fiecărui individ. Fiindcă zece săraci la nouăzeci de oameni care o duc relativ bine, vor trage în jos pe toti cei nouăzeci. Un politician știe cum să convingă pe cei zece, să nu stea cu mâinile încrucișate, nu le dă ajutor social, le dă o ocupație, orice tip de ocupație care le ocupă timpul și le pune pâine pe masă. Nu lasă boala să intre, o previne înainte de a exploda. Nu neapărat medical, ci educațional :curățenie, conștientizarea omului că un anumit aliment, obicei vicios, îl sărăcește, îl îmbolnăvește. Politicianul adevărat se pricepe la toate. Știe ce e aia finanțe, știe ce înseamnă industria și agricultura, se pricepe la pescuit, și înțelege că o mie de urși la mia de locuitori, înseamnă la anul trei mii de urși și un maxim de opt sute de locuitori. Și volens-nonlens, educă pe deșteptul care rage împotriva vânătorii unor animale care altfel decimeaza populația, distruge culturile. Un politician adevărat are mereu deasupra patului sabia lui Damocle, legată de un fir de păr. Fiindcă nu are voie să doarmă fără griji. În secunda când a adormit tun, sabia îi retează gâtul – e răsturnat de la putere dacă se relaxează.. Nici un politician nu se apucă de declarații fistichii. Nu-l interesează pe el politica altui stat, că cele două state care se ceartă azi, mâine se împacă și vin asupra statului tău și te face una cu pământul. Deci : Deveselu e ceva mai puțin decât un scut făcut din hârtie de sugativă. Un politician îi lasă pe alții să se bată, el întărește granițele statului lui, strânge armată și cumpără armament adevărat, nu trimiți omul călare pe măgar să se lupte cu niște tancuri. Totul trebuie regândit în țara asta. Totul. Trebuie refăcută flota de la zero, și cea a amiralității militare și cea de pescuit și cea comercială, și cea de agrement. Deschidem Galațiul, angajăm la greu și avem ce ne trebuie. Noi vrem locuri de muncă pentru toți o sută, nu doar pentru nouăzeci. Fiindcă dacă e deștept, înțelege că și ăia zece mănâncă, și dacă nu au, fură, dă în cap, zboară automatele bancare, fiindcă nu au serviciu. Ce avem de făcut atunci când ne apucăm de politică? Să nu dormi, să deschizi ochii, să calculezi. Peste tot. Pune mâna și învață ce nu știi. Fiindcă altfel nu ieși din recesiune, nici peste o sută de ani.

Asta înseamnă un politician bun și care trebuie votat.

It's a long way to Tipperary..

Eh.. Ziua de astăzi.. Nimicuri. Alte nimicuri. Inventând motiv de surâs și descoperind motiv de tristețe.. Încercând să nu jignești și descoperind file de calendar când nepăsarea a planat peste toate acțiunile cuiva. Tu știi bine : are timp, a fost acolo unde o sută de oameni sunt prezenți și-i oferă ceea ce merită. I-ai dărui și tu, dar nu ai suta de oameni prezenți. Tu ești prea serios și nu admiți bătaie de joc, munca ta n-o vrei trântită prin praful drumului. Te resemnezi : îi mulțumești fiindcă acum o lună și jumătate și-a făcut treaba. Pe urmă a uitat, s-a prefăcut că e încântat de scaunul pe care i l-ai oferit. Știai asta de la început : și totuși ai crezut că omul va lupta împotriva a ce tu vedeai în el.. Nu a fost așa : Situația în grupurile mele — promovați care nu coboară din turnul lor, nu spun nimic, nu încurajează pe nimeni, nu sunt prezenți. Câte unul luat cu mine în grupurile altuia : acolo este prezent, eu îl văd și înțeleg de ce este prezent : sunt o sută de persoane active, are aplauze, la mine nu are. Și nu zic nimic.. Trec mai departe : nu era mai bine să nu fi știut? Era, dar mi-am zis că în cazul în care dispar, să rămână totul în regulă. Nu a fost să fie. Alții care rămân să spioneze, să ironizeze. Pe ăștia îi dau afară.. Câte unul îmi trimite cerere de prietenie, descopăr că vrea aplauze. Nu-i dau nimic. Câte altul care vrea să spună câte în lună și-n stele, nu-l ascult. Alta care își închipuie că eu sunt un fel de popă care propovăduiește nu știu ce acțiuni din care virtuțile să se facă legea universală, dar nici măcar marii profeți ai omenirii nu au reușit o reconciliere a religiilor, n-au făcut lumea mai bună, și eu doar am făcut studii biblice vreo câțiva ani, nu sunt deloc popă, deși în cultul unde am făcut eu studiile, aș fi putut fi măcar diacon, dacă nu reverend.. În fine. Nu sunt ceea ce caută, și deși în principiu mă opun, cedez și-o chem eu. Are coloană vertebrală, și nu știe că a mea e înțepenită în poziție de drepți, nu știe că în câteva ceasuri expiră bunătatea și-o s-o cadorisesc ( virgulă) c-un șut în cur.

Trec. Am trecut să verific munca minții mele.. Nu voi repeta prea curând incursiunea : eu sunt om rău. Drept, dar neîndurător. Ei nu știu, și eu prefer să nu știe, le las construcțiile și îi las în seama celor blânzi, altfel praful se alege din Clepsidra ⏳, Lady in red ❤️, Lady in black 🖤 și Ceaiul de la ora 🕔 cinci.. Trec. Ridic din umeri și-mi spun : am greșit – am căutat niște diamante în praful drumului, erau niște sticle frumos colorate. Trec.. Îmi văd de treabă. Timpul trece cu mine..

Câte una mă invită să-i apreciez pagina. Pe copertă se lăfăie :« Scriitor», îi explic de ce a face poze și a scrie o propoziție, nu te califică Scriitor. A fi scriitor e lucru anevoie și unii care chiar au scris, au fost uitați și cărțile lor mucegăiesc în arhiva casei scriitorilor. Nu înțelege, crede că o atac. Și mi-e milă : de ce să-i spui orbului că e orb, sudului că e surd, apodului că nu are mâini și picioare, tâmpitului că are creierul gol și în capul lui e un terci de tărâțe, un mucilagiu ca cel după ce mâncarea uitată în dulap, a intrat în procesul de putrefacție? Mă împac pe mine și șterg adevărurile pe care i le-am spus : în creierașul ei cât o alună, nu încape atâta înțeles.. Refuz restul invitațiilor și...

{mă întorc eu însumi ca Milena în Turn.. N-am loc nicăieri. Mă alungă micimea puterii de înțelegere a multora. Nu știu ce vor, și nu voi afla fiindcă nici ei nu știu ce să spună. Nu pot spune fiindcă nu au evoluat bieții..

Aș striga : a j u t o r........ – Ajutor Dumnezeul meu! Dă-mi răbdare și închide-mi gura.

Trebuie să dorm. Mult. Un anotimp. O vreme de vremuri. Un timp de timpuri. Și nimeni nu-mi dă adresa peșterii unde au dormit prigoniții o mie de ani. Nu, nu m-am născut prea târziu, ci prea devreme. Aceștia îmi sunt străini și dușmani și eu vorbesc ca de pe altă lume care o să fie când ei nu vor mai fi nici măcar os în adâncul de doi metri.. Și nu mai spun nimic. Vorbitul meu se izbește – bilă de fildeș de bilă de fildeș, și amândouă de un perete de catifea.. Și ecoul se stinge mat. Și eu..}

                                                                                    ... It's a long way to Tipperary.. 

( c. ferent –It's a long way to Tipperary)

Nevermore

DIMINEAȚA cu Edgar și Nevermore

Nu știu de ce se trezesc oamenii dimineața dacă nu merg la serviciu.. Cred că organismul se satură de odihna prelungită. Trecem prin diferite stări : calm, furie, speranță, deznădejde, nu neapărat în această ordine. Pe urmă organismul se satură, ca pământul după o ploaie de patruzeci de zile și patruzeci de nopți : saturat de apele multe, nu mai primește nici o picătură, și dacă plouă în continuare, pământul se acoperă de ape și catastrofa se cheamă Potop, Diluviu. Nefiind în preajmă nici un Noe, nu putem ieși din corăbiile casă, fiindcă am uitat să luăm cu noi un corb și un porumbel, și nu știm când se retrag apele acestea ale pandemiei.. Continuăm să stăm în case, saturați de multa apă a odihnei, și trecem prin stările care nu ne fac mereu cinste. Urâm pe toată lumea, ne urâm și pe noi, ne judecăm aproapele și ne certăm cu cel care ne-a creat. Mintea noastră se luptă, bolnavă de multa ședere, mintea se luptă și noi refulăm în acțiuni care nu ne fac cinste, și nu mai suntem buni, așa cum ar trebui, empatia se diluează și ea în apele nefacerii nimicului.. Și ne trezim odată cu privighetorile, și ne ridicam din așternut, atunci când ciocârlia se ridică pe aripile cântecului ei în înaltul Cerului.. Fiindcă suntem obosiți de odihnă. Și o urâm. Fiindcă la momentul alungării noastre din Gradina Edenului, ni s-a poruncit să muncim. Am fost creați să muncim din greu pământul, nimeni nu va sta cu plăcere un an întreg sabatic (virgulă) cu mâinile încrucișate. Nimeni. Scopul creării omului, a fost clar : să trudească din greu până când se va întoarce în țărână de unde a fost luat. Și eu nu fac excepție : mă trezesc în zori, fără să sune alarma ceasului, fără să mă scuture mama :" Scoală-te că-i târziu." Mă trezesc și trec și astăzi prin stările de ieri. Și îmi spun că am făcut rău, și îmi spun că am înnebunit degeaba, și îmi spun : astăzi nu voi face nimic rău, ca pe seară să urăsc pe toată lumea..

 {– Fiindcă a venit potopul de liniște, fiindcă diluviul de odihnă ne-a acoperit, fiindcă nu am luat cu mine un porumbel fără creier, fiindcă nici un corb înțelept nu mi-a bătut la geam să-mi spună ca lui Edgar : Nevermore.. Nevermore.. Nevermore..

Eu n-am simțit. Pe neașteptate a început ploaia, și eu mi-am spus că ploaia trebuie să vină. Pe nesimțite, pătratul s-a întins pe Firmament și eu am rămas captivă dedesubt. Se strângea : cameră pe mecanisme ascunse, cameră cu pereți care se strâng și la urmă te strivesc. Din ce erai : om, rămâne o masă informă care se scurge într-un canal laolaltă cu dejecții. Eu n-am știut. Eu nu mi-am adus aminte. Eu am spus ca toți : Edgar aiura, Edgar era nebun. Au spus și alții, și eu am ajutat să fie închiși la balamuc. Am râs. Mi-am alungat corbul Nevermore. Am disprețuit înțelepciunea Nevermore. Am alungat puterea Nevermore. Nevermore.. Nevermore.. Nevermore..

Și a venit potopul.

Trecea din lume și eu am râs de toți înțelepții care socotind, demonstrau iminenta plecare. Atmosfera se făcuse o sită și curgeau flăcările cometelor. Trecea din lume și eu n-am crezut. Eu am crezut că pleacă la plimbare. Prin Cerul spart curgeau flăcări și pietre. Și eu am spus : sărmanii nebuni – socotesc în mințile lor seci că putem privi de deasupra, că ne vom lungi bizantine făpturi de roșuri, că ne vom subția și oasele și carnea și sângele care suntem. Trecea din lume și eu am dat din umeri. Noaptea, la fel ca nopțile când trece un om și eu nu-l pot vedea, și eu nu-l pot simți, mă supăr și nu cred și râd de orice nu înțeleg.

Și a venit potopul. Anul nu era șapte și nu am simțit.

Și nu era nimic de făcut.. Somnul meu de jumătate de vreme fusese întrerupt. Și ce pot face eu? O mie de mii de porumbei fără creier. Unii au fost striviți : în secunda strivirii simțeam, nimic n-am putut salva.. Și corbul Nevermore n-a mai venit..

Și mă ridic din somn ca din moarte. Mă subții, și roșul cărămiziu de care mi-e silă, mă colorează. Făptură bizantină, din moarte și din somn mă ridic. Mă ridic. Mă ridic.

Nevermore, unde ești? De ce nu mă cerți? De ce taci? De ce nu-mi spui nimic?}

( c. ferent – dimineață cu Edgar și Nevermore)

Ion Barbu – unicul în stare să trezească aprilie la viață!

Prostește, mă cuprinde fericirea : mi-am adus aminte un poem de-al lui Ion Barbu, Selim. Turcul sărac, turcul venind cu un coș în care mai erau niște dulciuri și care i-a dăruit o bucată de zahăr candel și care i s-a părut copilului Dan Barbilian, o nestemată.. Mă cuprinde un fir subțirel de fericire, zâmbesc de zâmbetul fericit al copilului care avea un câine, o cățelușă pe care o chema Miss.. Și alerg în casă, înspăimântată de nebuna care fusese altădată, fala fanarului : Domnișoara Huss, cea care cu șalvari largi, și care a înnebunit de iubire..

N-am știut niciodată să despart poezia de om, și Ion Barbu, Dan Barbilian, a fost întotdeauna cel mai iubit poet, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deștept... Cel mai, întotdeauna. Nu m-a speriat Joc Secund, și nu am tremurat la vederea Hidrocefalului.. M-am bucurat cu Fox cel nebun, de fiecare aprilie, și am întrezărit în Oul Dogmatic, începuturile începuturilor... Hagi, cel care a refuzat totul și a mușcat din propria carne, era Ion Barbu disprețuind pe idiotul care îl provocase la duel... O singură dată am tremurat : salcia din curtea casei poetului, despicându-se în două, la ora când sufletul robului lui Dumnezeu Dan Barbilian, a pornit să-l găsească pe Mateiu, pe care îl considera singurul Caragiale demn... Nu știu de ce : Ion Barbu mă atrage ca un magnet, nu, nu-i sunt în nici un fel emul, nu pot, nu vreau, l-aș jigni și sufletul pe care i-l simt respirând pe undeva pe firmament, s-ar desprinde ca o stea căzând de două ori.. Simt firul care mă umple de fericire : Ion Barbu! –

Mă duc să recitesc Selim.. 

Dimineața de vineri

Câteodată îți trebuie forța unui titan să te ridici, să-ți alungi omul din tine care se zbate de neputință, și să mergi mai departe, să fii nepăsător, să crezi că Planeta nu a decis să se scuture de virusul care ești tu, care o otrăvești de la Facerea Omului. Planeta respirând prin alveole de frunze verzi, Planeta cu văluri de ceață în pragul anotimpurilor, Planeta cu surâs inocent în zori, Planeta care nu se oprește din drumul ei, Planeta care nu poate privi decât la Soare, leagănul vieții tuturor, își privește rănile făcute de Om, și nu spune nimic deocamdată. Nu știe, și nu a decis să o ia razna printr-o fantă, printr-o gaură de vierme, nu vrea să-și părăsească Steaua ei, deocamdată. Planeta împovărată de fumul tot mai dens, și care îi otrăvește alveolele, se uită cu speranță la Soare. Și nu, Planeta nu se oprește. Se întoarce noaptea cu spatele la Soare, să-și încălzească spatele înghețat și noi să putem dormi, și nu oftează, fiindcă nu știe, deocamdată. Planeta cu sânul secat.. Planeta cu pântecele golit. Planeta cu mintea surâs.. Planeta. Leagănul unic al vieții în Univers.

Dimineața începe cu forfotă. Și eu nu vreau. La cinci nu mă voi trezi. Nu voi face nimic la ora când zorii se înghesuie la Est, cu degetele subțiri bătând la geamul dimineții. Mie zorii nu-mi spun nimic. Dimineața nu mi-e foame și dorm.. În vis e bine, sub pături e cald, și somnul e bun ca pâinea care se coace în în cuptorul bunicii, ca laptele care fierbe domol, ca dulceața care râde din chiseaua de pe polița dulapului cu bunătăți, ca perele din cutia cu ierburi aromate. Dimineața somnul se învârte cu vise bune, cu Soare și zbor pe deasupra Planetei, și visul e populat de iubirea celor care iubesc. Dimineața nu te ridici niciodată cu zorii care străpung orizontul departe, departe, departe!

Eu întind mâna să deschid ușa : vor face ce vor pe hol, la cinci nu se dă mâncare, vor trebui să înțeleagă de ce și iepuroi de-ar fi cu toți, tot nu mă ridic la cinci să le dau mâncare. Podele duruie : iepuroii se încaieră fiindcă după mâncare, joaca e cea mai grozavă muncă de la ora cinci. Eu dorm cu îndărătnicie și nu, nu dau nimic la cinci dimineața. Iepuroii se strâng la un loc, înconjoară caloriferul și adorm bosumflați. Șapte și douăzeci : iepuroii au decis strategia : toți odată – care pe picioare, care pe umeri, care pe cap : un centimetru de om să nu rămână gol, trebuie să ne dea de mâncare, are – unul dintre iepuroi a văzut în frigider cutiile pline. Și țop! – și în fine, omul zburlit se ridică în capul oaselor, își caută papucii. Pe o sută de tonuri, iepuroii decid cântecul dimineții, și omul a înțeles : le dau. Pe urmă pun să-mi fierb amărala dătătoare de limpezime capului : cafeaua de dimineață!

Rozurile zorilor? Pe mâine. Alveolele verzi ale mărului parmen-auriu. Soarele trimițând raze prin perdeaua care s-a prăfuit, deși iepuroii o mai scutură uneori. Și eu cu o cană urâtă de cafea aburindă, îmi aprind prima țigară : șapte treizecișicinci. Fire-ați de nebuni! Trebuie să cumpăr un dozator de mâncare pentru pisici și să instalez o ușiță între camera mea și holul lung și larg, unde iepuroii - pisici, să poată țopăi, departe de urechile visului de la ora când zorii, încearcă timid să deschidă ferestrele dimineții.

Amiaza copilului care voia să se fi născut cu o sută de ani mai devreme

Da, bineînțeles sunt niște gânduri. Unele ușurele. După prânz ești îngreunat de înțelesuri ( sau în înțelesuri.. habar n-am cum e corect, fiindcă e burta full). Și gândurile sunt desertul, tu nu mai vrei și desert, câteodată zahărul e luat de unde te aștepți mai puțin și gata : full. Nu știu dacă să și zic, nu de alta dar lumea o zice că m-am dus după foc și-am venit cu busuioc. Dar sigur mă gândesc la ceva, la cum Jules Verne, zicea despre păsările emu că nu au pene, au blană. Și eu l-am crezut, ce motiv aș fi avut să nu-l cred? El, Jules, poate se plimbase prin Africa, ori prin Australia și Noua Zeelanda, eu nu. Eu nu trecusem prin pampasul argentinian, eu eram acasă la mine, eu nu văzusem struțul emu, și putea avea blană ca ornitorincul. Sigur, poza arăta – desen grafic, de fapt – arăta ceva ce ar fi putut fi blană și mi-am dorit instantaneu, o haină din blană de emu, mi-am dorit o masă unde bucăți de carne de emu, se frigeau pe focul aprins cu o lupă de la Soare. O fi fost grozav de bune, tipii ăia erau fericiți că aveau carne proaspătă și mie mi-era foame, deși nu-mi era deloc. Dar emu părea ceva grozav. Și ouăle alea de emu : șase inși se puteau sătura dintr-un ou făcut jumeri.. Mamă! – ce grozav era să fii explorator! Ce faină chestie să fii naufragiat! Și mie nu-mi mai plăcea acasă, aș fi vrut să naufragiez și eu pe o insulă plină de mistere, aș fi vrut să merg în jurul lumii cu balonul, și chiar să mă înhațe căpitanul Nemo, să văd cimitirul acvatic. Aș fi fost posesor al unei puști electrice și aș fi putut proba un costum făcut dintr-o țesătură de alge marine . Aș fi văzut perle uriașe în interiorul stridiilor care respiră, și aș fi evadat.. Nu, eu n-aș fi evadat! – ce importanță au douăzeci de mii de leghe, sau o mie de mii? Timp. Distracție. Cred că m-ar fi făcut și pe mine mus, căpitanul Grant, și la cincisprezece ani, aș fi ajuns căpitan.. Păi de ce m-a întrebat diriginta : ce vrei să te faci când o să fii mare? – aveam răspunsul pregătit : căpitan de corabie! Nu mai existau corăbii? Ei și? Erau pescadoare, erau vase comerciale, erau petroliere, și orice era teribil de bun. Și visam, visam, visam.. În fiecare zi visam. Și Jules Verne le văzuse pe toate! – ticălosul naibii : se născuse devreme, de ce naiba nu m-a așteptat? Mergeam amândoi timp luuuung : o vacanță de doi ani. Și nu ne-am fi plictisit bâjbâind până hăt în centrul Pământului! Dar pierdusem vremea și fusesem nenăscută atunci când Jules se plimba prin Carpați, căutând castelul cu frumoasa cântăreață de operă.... Și uite așa : aveam doisprezece ani și mă gândeam ce faină ar fi o haină de blană de emu!

Bună dimineața ☕

Acuma mă întrebi? Acuma s-au amestecat gândurile, n-am nimic așa limpede ca apa de izvor, e o tulbureală grozavă, ca apa din fântâna popii de la biserica făcută de Petru Rareș în sat la Văleni, c-am poposit o vreme pe acolo și trebuia să iau apă de la popa. Și apa aia lăsa pe găleată, pe smalțul alb, o pojghiță portocalie, și-n apă erau nu știu ce, mititele și plutitoare, dar o lăsai oleacă și se lăsau toate la fund și pe urmă apa era bună, gustoasă. Sigur și apa are gust, dar ce, voi nu știți? Are. Da, uite așa sunt gândurile în capul meu : tulburi și amestecate. Dimineață - dimineață, când au început mâțele să forfotească de colo-colo, mă gândeam nici mai mult nici mai puțin decât la filmele Elisabetei Bostan., filmele copilăriei, cu Lulu Mihăescu. Era o legendă printre copiii care eram și eu : că Lulu era orfană de adevăratele și casa aia din film, casa de copii, chiar exista și nouă ne părea bine și nu ne mai speriam așa rău când părinții exasperați de vreo trăznaie, ne amenințau :

— Ââ, dar te duc la Casa de copii, că mi-ai scos peri albi, obrăznicătură.

La început, înainte de Veronica, toți ne înfricoșam : Casa de copii era Casa cu fantome, ceva urât și pătrățos, ceva ca în cărțile lui Dickens și nu era mai mare amenințare decât Casa de copii. Pe urmă am fi vrut să mergem la Casa de copii, o invidiam pe Lulu Mihăescu.. Nu vreau să aflu că m-am înșelat, și nu caut biografia actrițelor din Veronica. Mă las așa, ca și cum aș speria copilul care eram atunci, ca și cum i-aș da înapoi casele lui Dickens și i le-aș lua pe cele ale Elisabetei Bostan..

Dimineață mi-erau gândurile surâzătoare, și le-am revărsat cu bunătate asupra gloatei feline, spunându-i mamei :

— Mai dă-le o cutie, sunt mulți și dimineața le e foame.

Nu știu dacă se limpezesc ideile, nu știu dacă au avut timp dintr-o jumătate de cană( știți voi : eu nu beau cafea din ceașcă, am o cană mare, urâtă, de trei sute de mililitri), de cafea.... [ să mai beau o gură]

Într-o vreme a fost nevoie să iau în calcul o intervenție minoră : un banal panarițiu, dar la vremea aia, mi se părea o catastrofă de proporții biblice. Sigur, la spital m-am făcut instantaneu utilă, ajutam la făcut pansamente pentru sală, că pansamentele din blocul operator, se împăturesc într-un oarecare fel, și sunt de diferite mărimi. Mai anunțam când s-a terminat perfuzia cuiva, mai zburam să cumpăr unuia care nu putea umbla, ceva de la chioșc, mai spuneam povești seara în saloane, și ascultam. Totul trebuia ascultat. Iar eu, pentru asta aveam urechi sensibile ca ale câinilor care nu dorm niciodată. Doctorul ( chiar nu vă pot spune cum îl cheamă) X, povestea în cabinet. În jurul lui erau încă vreo trei interniști de pe alt etaj și vreo câțiva rezidenți :

— Nu pot înțelege : la patru seara l-am dus în salon și la trei dimineața, fuma la geamul dinspre terasă. Logic ar fi trebuit să-l găsesc amețit, cu pătura până la bărbie, și el fumează! După o intervenție de trei ceasuri, în care nici eu nu eram sigur dacă pot să-l repar ca lumea. Nu-mi explic forța acestui om.

Restul ascultau cu gurile căscate. Și eu ascultam, făcută mică pe hol, cu o carte pe care uitasem să-i dau paginile, să pară că citesc. Și atunci mi-a fulgerat prima oară prin cap : unii oameni refuză să moară. Nici un doctor nu te poate ajuta, dacă tu însuți nu vrei. Mintea ta e catalizatorul vindecării și mintea ta e criminalul care te ucide.

Tot atunci am văzut o femeie murind. Dar asta e altă poveste, femeia ar fi vrut să trăiască, mânca, dar i-au scos din gură cu degetul, bucata de covrig pe care o mesteca, au spus că e destul perfuzia. Un alt doctor a chemat pe unul dintre fii ei. Să aleagă : îi amputează piciorul cangrenat sau o lasă să moară. Nu știu dacă și alții au auzit discuția. Eu l-am urât instant pe doctorul ăla, și pe feciorul femeii, și pe asistenta care i-a scos mâncarea din gură.. Și am înțeles că nu, sistemul medical nu poate decât încerca, dacă are suflet, poate încerca să te ajute, să scoată răul care s-a cuibărit în carnea și-n oasele tale. Dar nu toți o vor face.. Fiindcă uneori fii acceptă să le moară mamele. Nu știu de ce. Eu n-o iubesc pe mama și n-am iubit-o niciodată, dar asta nu înseamnă că nu o voi îngriji cu mâinile mele, asta nu înseamnă că o voi lăsa vreodată pe mâna sistemului medical... Fiindcă eu nu vreau să moară. Cât e vie, mai pot spune că sunt copil. Cât e vie mai pot spera ca viața mea să fie lungă și stomacul sănătos ca al mamei. Cât este vie, mai pot spera să am că mama la 81 de ani, părul fără fire de argint. Nu pot lăsa pe mama în mâna niciunui doctor, fiindcă am urechi de câine care nu doarme niciodată. Și fiindcă am văzut o femeie murind.

(c. ferent – Dimineața alegătorului de unul singur)

Dor de tine

Locuim pe o limbă de pământ

eu la un capăt și tu la celălalt

distanțe care mă ucid

și dor dor dor dor

de luminile din irișii tăi

de aburul gurii tale

aburind în zori gura

pe mine

Ce departe e departe și ce imposibil mirosul palmelor tale

( a pământ – în zori

când te-ntorci din gradina dintre coline)

ce pot să mai sper

câinele adulmecă printre răzoarele de verde

cozi de sobol

și eu amintirea palmelor tale

plutind deasupra umerilor goi

și dor dor dor dor

de orice culoare a pielii de pe gâtul tău

lipit de obrazul meu

de tine tot

dor îmi vine

Locuim pe o Planetă ruptă din Eden

locuim smulși unul de celălalt

și dor dor dor dor

să-ți aud pașii pe coridor

dor de sunetul vocii tale

dor de ritmicitatea cuvântului tău

dor albastru și galben

dor dor

numai de tine

Te-aștept : o cafea

o singură ceașcă pentru-amândoi

o singură țigară din care fumăm pe rând

un pat de un un metru lățime

ne cuprinde și chiar rămâne mult loc

fiindcă și așa depărtați

una suntem

eu cu tine

(VIII, a-VI-a, MMXX - c. ferent / z – Dor de tine)

Alea jacta est

Scepticul din mine? –câteodată e clătinat în îndărătnicie de fapte. De ceva care se vede. Scepticul Toma care sunt eu, a simțit cu propria-i amprentă, a auzit, a mirosit și atunci tot ce altul numește teoria conspirației, Toma – zâmbind larg – spune :–,, Nu, așa este, așa a început totul. " Și Toma, pleacă rușinat ochii :,, Domnul meu și Dumnezeul meu."

Acum doi ani m-aș fi luat la bătaie cu Sandu Croitoru. Acum doi ani n-am vorbit o săptămână cu Paradoxul Albastru. Acum doi ani am scris un articol larg în care combăteam chemtrails, făcând de râs toți adepții conspirației. Dar astea toate au rămas în urmă, pe undeva pe la sfârșitul acestui bisect februarie. Pe cer, patru avioane ce păreau a fi reactoare, se plimbau încoace și încolo, lăsând niște dâre groase în urmă. Dârele se lățeau, unindu-se compact ca într-o perdea nu prea groasă de nori alburii și cam într-o oră, a început ploaia. Încă nu mă impacientam, deși o secundă aș fi vrut să ies de sub pătratul alburiu care se făcea pe cer, ceva în mine mă îndemna să mă ridic de pe banca aia din regiunea pieței, cu tot cu sacoșele grele de cumpărături. Mi-a părut rău că nu luasem coșul cu roți destinat cumpărăturilor, acum trebuia să-mi frec palmele care aveau urme adânci de la mânerele grele ale sacoșelor. Dar nu a ținut prea mult impulsul : la televizor, cu o săptămână în urmă, un om transmitea de la institutul de precipitații artificiale :" Teoretic am putea face să cadă aproximativ cinci centimetri de zăpadă artificială." Asta trebuia să fi fost : au trimis avioane care să adune particule infime de apă din stratosferă, de ce să îmi fac eu acum gânduri negre? De când am ajuns să cred eu în conspirații? Și am continuat să râd : Wuhan era departe, și în Wuhan puteau muri multe milioane, era de unde, în țara aia, bucătării puteau bate cu polonicele, o armată înarmată până în dinți. Am râs. Am spus că pe mine nu mă poate influența nici o tehnică de psihologie. Am emis o mulțime de inepții, am desființat telepatia, și aș fi luat la bătaie pe oricine s-ar fi lansat în teoria virusului inventat și utilizat ca armă biologică : idioți fără luciditate! –am zis eu. Și virusul a continuat să își facă mendrele pe o navă de agrement. A pășit curajos în America și Italia anunța primele victime. Când primul român s-a infectat, am râs și am postat un citat din Caragiale : românul trebuie să fie în rândul lumii și trebuie să aibă faliții săi.. Mintea mea refuza să creadă ce deja era vizibil : chemtrails au adus peste Europa și America ( probabil) coronavirus covid 19. Arma biologică, menită să scape statele lumii de populația în exces, populația inutilă care consuma resursele țării, sub formă de pensii și indemnizații. Și statele lumii nu mai puteau susține atâtea milioane de persoane trecute de 80 de ani – indivizi inutili, cu Alzheimer, Parkinson, artrite, cancere, boli degenerative, boli multe căpătate robind ca sclavii pentru economia Statelor Lumii. Așa că de comun acord, toți șefii au semnat în ascuns protocoale, și a venit virusul. A venit și a încuiat în case populația aptă de muncă. Pe urmă un magnat a decis că prea s-au îmbogățit Statele și oamenii care dețin țiței, și mașinile n-au mai avut voie pe drum : se puteau confisca, se dăduse ordonanța – barilul de petrol trebuie să ajungă la valoarea pe care o avea în perioada interbelică. Au făcut ecologiștii scandal că pleacă pădurile? Ei bine, ecologiștii stau frumușel încuiați în casele lor, fără posibilitatea de-a umbla bezmetici prin pădure. Jandarmii îi opresc la poalele muntelui și îi arestează dacă nu se supun. La scară mondială s-au făcut socoteli cu creion și hârtie : uite - pierdem atât și atât, dar băgăm toate statele lumii în recesiune. Cu ajutorul lui Dumnezeu, le cumpăram peste o jumătate de an la licitație. Nimeni nu va scăpa de noua ordine mondială. Nimeni. Când a mai fost așa? Înainte de primul război mondial. Și războiul a venit ca o descătușare, s-au făcut și s-au desfăcut granițe de imperii. Au fost uciși fără milă reprezentanții lumii vechi, o altă ierarhie se instaura. Maica Rosia avea nevoie de tovarășul Ilici, țarul era un retrograd și familia lui ar fi putut lupta pe ascuns din exil. Trebuiau uciși și arși cu acid. Și au fost. Și au fost dintotdeauna, de când un om cu bani și-a dorit o bucată de pământ care nu o putea avea.

Noi?..... Dar cui îi pasă de cei mulți și proști? Când însuși Doamna își otrăvește Domnul ei și-al Țării Moldovei, Lăpușneanul, singurul cu dragoste de prostime :,, Du-te Moțoace, Țara are nevoie. – O adunătură de prostime Doamne, nu-i asculta! – De Moțoace, proști, dar mulți! ".. Pe Lăpușneanu l-a omorât Doamna lui împreună cu noua ordine mondială din vremea aceea. Pe noi ne omoară Domnii noștri care au jurat să ne apere și să ne ocrotească.. Teoria conspirației? False chemtrails?.. Nu. Realitatea care vine să instaureze noua ordine mondială, care vine să ne omoare părinții și bunicii, care vine să ne cumpere ogorul strămoșesc cu un ban găurit. Fiindcă noi am râs și am crezut că toate sunt spre binele nostru. N-a fost decât o cacialma din care ieșim împuținați cu măcar un procent din toată populația de pe Terra. Alea jacta est.

( c. ferent – Eu, nebun sau nu, în mijlocul Agorei, am luat cuvântul. Ascultați, sau nu, nu-mi pasă.)

Mâncare de-a noastră, dar de unde ingrediente?

Na, și tu Facebook, mă gândesc la ce-oi mânca eu de Paște. Că tot gândind eu, mi-am amintit de alt Teodoreanu, de Păstorel. Și de cozonacii cu cincicizeci de ouă la litra de făină de grâu. Care litră nu-i un kil și pace bună. Dar mai cu seamă la sărmăluțele din piept de gâscă, acele bunătăți de care amintea și Ionel, atribuindudu-le babii, care era șeful de necontestat a bucătăriei de la Medeleni. Acu' eu, cuptor n-am, și-am zis cu mintea mea cea proastă, că dacă oi fi în stare să găsesc soluții pentru ca noaptea să rămână sarmalele încă (virgulă) calde, n-a fi spre paguba mea, ba dimpotrivă. Și-am zis c-oi pune pustia cei de oală, învălită cu șervete și poate vreun oghial de care amintea Ionel Teodoreanu, că era tare de folos în toate cele. Cum moldovan te naști, nu se poate să nu pricepi ce-o vrut omu' să spună, și uite cum nu mai rămânea decât rețeta. Pe Google sunt puzderie de rețete, dar eu o să caut cu de-a măruntul, că poate pe undeva să fi scăpat și Păstorel oarece detalii. Unul zicea prin Google, c-ar face sarmalele cu frunze de tei, altu' cu de varză murată, și altu' cu de vie. Eu cred că de varză, vie și fasole, sunt frunzele nimerite. Celelalte, ducă-se pe pustii, nu seamănă a mâncare de om. Și zicea Ionel că sunt așa se mititele, că nu se pot numără, cei de pe Google, mi-arată niște sărmăloaie, de te saturi cu două, ca la pomana electorală. Da' așa nu se poate, acele se cheamă găluște și se fac de post cu (,) crupe, nu cu orez, și cu bureți tocați.. Și nu, că nu și nu- moare. Nimic nu-i greu pentru un om care se respectă, și iaca noi moldovenii, cică –tâlharii spun – am fi împrumutat de la turci astă mâncare. Ba nu păgânule! – că turcu' le face în cel mai bun caz cu carne de oaie, da' le face de post și le mestecă de crude, c-am văzut eu într-un film turcesc. Ș-apoi, turcu' nu bé vin, nici să-l picuri cu ceară, că se înfurie Mohamed prooroc, și-i ie la bataie c-un ciomag grosuț, dar noi punem vin din cel alb, la fiert, a doua zi, și le mâncam cu smântână și mămăliguță. Și turcii nu mănâncă mămăligă. Așa că fiecare popor cu sarmaua lui, a unora cât ocaua, a noastră cât o alună mai marișoară, poate cât o nucă din cele mititele, nu bucoaie, acele le spargi tu când a fi post și le amesteci miezul tocat cu crupe și bureți ș-o samă de buruieni bune de mâncat și faci găluște de post. Așa cu sărmăluțele din piept de gâscă.. Toate ca toate, dar de unde luăm noi gâsca( virgulă) că de când cu pandemia, nu prea ai a umblare cu traista-n băț, să cauți pe unul care are gâște de vânzare, și eu n-am văzut la nici un supermarket, gâște.. Și tare mi-ar trebui una, barem așa mititică de vreo trei kilograme, un boboc (,) cum s-ar zice, că pui și carnea de pe pulpe la nevoie.. Că o gâscă strașnică, îmi zicea tata c-a luat de la Bârgăoani, din satul lui Gheorghe Pantazi, una de vreo opt kile bune, fără pene și după ce a curățat-o frumușel de mațe și tuleie. Și cică ar fi făcut-o friptură în curte la Gheorghe, de s-o mirat tot satu' cum se înfige în țepușă, cum pui un vas să strângi grăsimea și o ungi c-o pană din grăsimea ei, de se face o crustă frumoasă de-o mănânci prima oară cu ochii și pe urmă tai o halcă fiecărui mesean și-i înarmezi c-o furculiță, și dă Doamne burtă de popă și poftă de lăcustă!

De unde iau o gâscă? Ajutor! – vreau musai sărmăluțele alea în farfuria de Paște!

Înainte

Câteodată te decizi : am să merg pe alt drum. Știi că e altul, că e posibil să nu ajungi la destinație, dar decizi să nu hotărăști nici o destinație, e obositor să asculți conversațiile partenerilor de drum, e obositoare aglomerația, mersul în coloană ori într-un tren arhiplin, te îngrețoșează, îți dă migrene și te decizi : merg pe drumul meu, chiar dacă ajung peste trei zile la scop, merg așa cum vreau, înot, mă târâi, îmi deschid drum cu o macetă, mă cațăr ca o capră sălbatică, îmi dezvolt aptitudini de alpinist, ori de de atlet de circ, dar nu mai ascult, nu mai suport mirosuri, nu mai merg în urma nimănui... Și o faci. Ajungi greu, dar cu o oră înaintea tuturor. Rezultă că ai avut dreptate. Dreptatea ta, nu a tuturor, a triumfat.

O să merg pe alt drum. O să dau Dracului poteca bătătorită, trenul aglomerat, șoseaua pe care te târâi cu veleități de melc, interminabili pași după pași. Prea drept, prea știut, prea al tuturor, nu-i pentru mine. Eu obosesc repede, mă plictisesc să parcurg același drum de două ori, și voi alege să fiu eu, pioner inutil, deschizător al drumului care se va închide în urma mea imediat după ce îl voi fi făcut, fiindcă zgomotul îmi pocnește în urechi. Fiindcă liniștea se face vid rău, monotonia se face rană supurând și cangrenă mirosind a moarte, și fiindcă știu toate astea, și fiindcă știu că voi ajunge, și mai târziu, și mai devreme, muncindu-mi drumul propriu, fiindcă altfel la final voi ajunge cu cicatrici și cu sufletul schilod, amputat..

O să fiu eu. Chiar dacă voi ajunge cu răni, ale minții mele vor fi. Nu-mi fac bine aglomerațiile de tăceri. Nu-mi priesc spaimele cerului tău. Mă îngrozește pasul unul înainte și pasul doi pe loc. Eu însumi pot merge cu mine pe drum. Și la nevoie mă fac aripă și la nevoie voi fi ce urăsc, șerpuind printre mărăcinii lui imposibil, plutind pe firmamentul lui interzis. Fiindcă vreau e pot și pot e trebuie, iar trebuie e legea mea.

O să merg înainte. Nu mi-e cald și nu mi-e frig. Nu mi-e frică și nu mi-e rușine. Doar sila mă va duce la capătul călătoriei înaintea tuturor. Fiindcă eu nu urmez legile nici unei religii. Fiindcă eu nu mă plec decât în fața Zeului care sunt Io. O furie cât universul mă va întări și drumul meu se va deschide înaintea mea și magic se va închide după mine.

În mintea ta m-ai clasificat. În mintea ta m-ai pus într-o categorie. În mintea ta eu sunt orice vrei tu să fiu, dar pe mine nu mă cuprind clasificările. Din lista ta lipsesc aptitudinile mele, și viciile mele pentru tine sunt calități. În mintea ta.

În mintea mea e haos și eu nu mă împotrivesc haosului : mă definește. Virtuțile mele, sunt defecte pentru lume. Sunt lipsuri și alergare fără competitor. Eu par să înot inutil împotriva curentului și pe șuvițe de cataracte, par a sui ca păstrăvii în ape înghețate din râuri tumult. Și nu înțelegi că ăsta e drumul meu, asta e legea mea, asta e religia mea.

Și din nou : alegătorul de unul singur, nebunul alergător, singurătatea alegătorului de cursă lungă. Vei auzi de mine și te vei mira. Acest decor e vechi și șters, îl voi colora cu sânge la nevoie. Fiindcă pot. Fiindcă de azi nu mai primesc pe nimeni în mintea mea.

( 05.04.2020 – c. ferent – Înainte)