Perpetuum caeli ( aerul veșnic)

E atâta nebunie în lume încât o simt cum tiptil se insinuează și-n biata mea minte : fac economie de acțiuni : să am și mâine ce face.. Astăzi a fost grădina. Destul pe azi. Mâine va fi acțiune amplă de spălat și călcat. Nu risipim muncile. Nu tot astăzi : mâine ar trebui să dorm toată ziua.. Și nu, nu pot risipi. Nici măcar muncile astea puține... Fiindcă aș fi altceva, și nu vreau. Vreau să-mi amintesc : oamenii sunt oameni, numai atunci când muncesc. După aia sunt viermi și soarta viermelui e să fie strivit. Așa că nu, astăzi am curățat grădina de lujeri. Și iederă otrăvitoare. Se suie în pomi, se încolăcește pe butucul de viță și-i sufocă. Scârboasă plantă. Și lujerii. Ceva ce crește din resturile de rădăcină, lujerii răi, bețe verzi, ceva care suge puținele seve ale pomului, ale viței. Și am stat de fiecare lujer, de fiecare iederă rea, am tăiat. Vrusesem să torn apă cu sare, nu. Nu se poate, nu-s în stare de-o altă crimă, nu e cazul să judec și să osândesc, doar îndepărtez. Astăzi am făcut atât. Atât am fost eu om, am muncit. Sigur : mai puțin de-o oră, dar e destul.. Și nu mai știu ce să fac.. Până mâine e o mie de ani..

( tata :

— Până mâine e o mie de ani. Se naște un om, moare un om. Unul țipă întâi, altul oftează la urmă. A ajuns funia la par, s-a apropiat apropimentul.. Roata e plină, funie nu-i. Una nouă în mâinile moșneagului fără început și fără sfârșit, Timpul caută o roată nou strujită, și-o așează cu băgare de seamă : cârma vieții omului, și pune o manivelă, așează frumos funia să nu se deșire că ce dacă-i de argint? – și asta se rupe din nebăgare de seamă și omului i se curmă viața, mă-sa bocește că nu-i în firea lucrurilor, că nu mamele îngroapă puii lor. Dar n-ai ce face :firu-i rupt, roata sfărâmată.

— Ce tot zici, bă tată? Nimic nu pricep. Ce roată? Ce sfoară de argint? Cine o rupe? Cine e moșneagul Timp? De ce să plângă mamele?

— Lasă-mă-n pace, nu mă amărî și tu. Că dacă ai cap, a veni și vremea când vei pricepe. Totul trece. Totul. Nici Pământul pe care pășești nu-i veșnic. Nimic. Totul are viață. Totul are timp. Totul respiră. Totul își va da ultima suflare. Totul. Și Soarele o să se stingă. Așa ca felinarul unde gazul se termină, arde oleacă fitilul și pe urmă gata : se stinge pentru totdeauna. Tot ce poți tu vedea cu ochii și simți cu buricele degetelor, tot ce auzi și vezi, tot ce crezi și nu poți prinde în mâini, totul mișcă și totul va intra în nemișcare. Totul. Rostul fiecăruia e să se miște. Când nu mai mișcă se cheamă că funia s-a înfășurat pe roată deplin și își dă ultima suflare. Muncă. Fără muncă nimic nu e viu.

— Pietrele nu muncesc – mă trezesc eu mai deșteaptă ca tata.

— Pietrele se mișcă pe dinăuntru, nimenea nu poate vedea. Sunt pietre călătoare și pietre care cresc la fel ca omul.

— Și fierul?

— Și.

— Și copacii se mișcă?

— Și.

..............

Și eu tac : poate încă nu am auzit de atom. Nu am auzit de particule. N-am înțeles. Nu am putut prinde fulgerul și izbi cu el o piatră, un om, un pom..

— Tată? Dar fulgerul ce e?

— O săgeată de fier.

..................

Eu tac. Apa o văd curgând. Focul îl simt mușcând adânc în carne. Aerul îl simt umplând plămânii până la refuz. Vântul îl simt umblând obraznic să-mi strice pieptănătura.

– Și vântul o să moară?

— Nu. Vântul e Duh și duhurile nu se nasc și nu mor. Sunt ultima respirație. Sunt respirația dintâi. Vântul e veșnic. Și Timpul.

...................

Soartă ticăloasă! De ce mi-ai dăruit vântul numai pentru o vreme?)

 Econoamă până la zgârcenie, o să dorm. Fiindcă trebuie să respir și mâine. Trebuie să am grijă de funia mea de argint. Trebuie să.. Să?.. Să.

( c. ferent – Perpetuum caeli )