Dimineața de vineri

Câteodată îți trebuie forța unui titan să te ridici, să-ți alungi omul din tine care se zbate de neputință, și să mergi mai departe, să fii nepăsător, să crezi că Planeta nu a decis să se scuture de virusul care ești tu, care o otrăvești de la Facerea Omului. Planeta respirând prin alveole de frunze verzi, Planeta cu văluri de ceață în pragul anotimpurilor, Planeta cu surâs inocent în zori, Planeta care nu se oprește din drumul ei, Planeta care nu poate privi decât la Soare, leagănul vieții tuturor, își privește rănile făcute de Om, și nu spune nimic deocamdată. Nu știe, și nu a decis să o ia razna printr-o fantă, printr-o gaură de vierme, nu vrea să-și părăsească Steaua ei, deocamdată. Planeta împovărată de fumul tot mai dens, și care îi otrăvește alveolele, se uită cu speranță la Soare. Și nu, Planeta nu se oprește. Se întoarce noaptea cu spatele la Soare, să-și încălzească spatele înghețat și noi să putem dormi, și nu oftează, fiindcă nu știe, deocamdată. Planeta cu sânul secat.. Planeta cu pântecele golit. Planeta cu mintea surâs.. Planeta. Leagănul unic al vieții în Univers.

Dimineața începe cu forfotă. Și eu nu vreau. La cinci nu mă voi trezi. Nu voi face nimic la ora când zorii se înghesuie la Est, cu degetele subțiri bătând la geamul dimineții. Mie zorii nu-mi spun nimic. Dimineața nu mi-e foame și dorm.. În vis e bine, sub pături e cald, și somnul e bun ca pâinea care se coace în în cuptorul bunicii, ca laptele care fierbe domol, ca dulceața care râde din chiseaua de pe polița dulapului cu bunătăți, ca perele din cutia cu ierburi aromate. Dimineața somnul se învârte cu vise bune, cu Soare și zbor pe deasupra Planetei, și visul e populat de iubirea celor care iubesc. Dimineața nu te ridici niciodată cu zorii care străpung orizontul departe, departe, departe!

Eu întind mâna să deschid ușa : vor face ce vor pe hol, la cinci nu se dă mâncare, vor trebui să înțeleagă de ce și iepuroi de-ar fi cu toți, tot nu mă ridic la cinci să le dau mâncare. Podele duruie : iepuroii se încaieră fiindcă după mâncare, joaca e cea mai grozavă muncă de la ora cinci. Eu dorm cu îndărătnicie și nu, nu dau nimic la cinci dimineața. Iepuroii se strâng la un loc, înconjoară caloriferul și adorm bosumflați. Șapte și douăzeci : iepuroii au decis strategia : toți odată – care pe picioare, care pe umeri, care pe cap : un centimetru de om să nu rămână gol, trebuie să ne dea de mâncare, are – unul dintre iepuroi a văzut în frigider cutiile pline. Și țop! – și în fine, omul zburlit se ridică în capul oaselor, își caută papucii. Pe o sută de tonuri, iepuroii decid cântecul dimineții, și omul a înțeles : le dau. Pe urmă pun să-mi fierb amărala dătătoare de limpezime capului : cafeaua de dimineață!

Rozurile zorilor? Pe mâine. Alveolele verzi ale mărului parmen-auriu. Soarele trimițând raze prin perdeaua care s-a prăfuit, deși iepuroii o mai scutură uneori. Și eu cu o cană urâtă de cafea aburindă, îmi aprind prima țigară : șapte treizecișicinci. Fire-ați de nebuni! Trebuie să cumpăr un dozator de mâncare pentru pisici și să instalez o ușiță între camera mea și holul lung și larg, unde iepuroii - pisici, să poată țopăi, departe de urechile visului de la ora când zorii, încearcă timid să deschidă ferestrele dimineții.