Între Absalom și Ulise, eu : Cain

(note semănând cu însemnările dintr-un jurnal public) Stau cu ea în mână : Absalom, Absalom, Faulkner.. Și nu, nu citesc, e așa obositoare, și nu-mi spune nimic fata asta bătrână.. Nimic. Faulkner a putut să se transpună, și un bărbat să scrie ca și cum ar fi fost femeie. Mie nu-mi este îngăduit, ai mei se sperie, îmi transmit îndoielile lor : nu cred că ești femeie.. Foarte bine. Înseamnă că mă transpun ușor. Anii de exerciții mi-au fost de folos, cât timp am dansat pe țărmurile unui râu inventat, cât timp m-am furișat pe un no man land al iluziilor, am reușit și pot părea ce vreau, nu ceea ce sunt.. «Absalom, o fiul meu Absalom!» – David jelind fiul trădător.. Față în față un Autor și o bucată de realitate biblică. Ce-o fi mai important? Absalom, Absalom sau Absalom, o fiul meu Absalom..? Nu, nu reușesc să deduc nimic. Văd câmpul de bătaie, pe Absalom mort de mâna celui cărui i-a cerut moartea, și văd o grădina, o fată bătrână, și nu înțeleg nimic. Și mă mărginesc să mă bucur : reușesc să conving : « Eu nu sunt eu.. Eu nu sunt eu» – Abel al lui Lovinescu, Abel detașându-se, văzându-se silit să-l oblige pe Cain să-l împuște. Și nu înțeleg, nu pot și nu vreau.. Autorul e nebun.. Autorul spune prostii mai mari decât el. Și eu care invidiez fiecare Autor.. Ce Dracu m-a apucat?.. Ce vreau? Cine, care erou, ce personaj a pus stăpânire pe mintea mea? Ce nebunie mă paște? Ce trezie fără să-mi fie impusă?.. Brusc îl urăsc pe William Faulkner. Și pe Horia Lovinescu. Și pe fiecare în parte, toți cei care inspirându-se din Biblie, au construit o rablă nefuncțională. Mi-e frig, ca lui Cain legat absurd la catargul corăbiei lui Columb, un idiot care trece prin veacuri, vrând să se contopească lui Ulise, și înfricoșat de nebunia lui, i se face frig : își simte oasele înghețând. Dar nu.. Nu se poate! Lovinescu a spus altceva, e palimpsest!!! – de desubt, nerăzuit bine textul dintâi : semnul lui Cain, semnul prin care nu ai voie să-l omori.. Semnul de pe fruntea lui Absalom, plânsul lui David e îndreptățit : nimeni nu avea voie să-l omoare. Na Faulkner! – de data asta nu ai reușit, nu ai reușit să te pui în pielea lui Cain. Vei fi fiind fiul lui Seth. Ești doar fiul înlocuitorului lui Abel. Poți fi femeie, fată bătrână. Cât despre mine : eu lupt. Eu chiar m-am născut cu un semn pe frunte. Un semn roșu. A dispărut când am început să am conștiință. Și lupt să-l găsesc, să mi-l pun înapoi, îl merit. De aceea nu mă pot împăca, de aceea nu accept condiția mea de femeie.

Ei, și? Și nimic. Îmi dau voie să fiu cinică. Merit cu prisosință. Le dau voie să-mi conteste nașterea. Le dau voie, fiindcă m-am născut purtând pe frunte semnul lui Cain.

( c. ferent – Între a fi Absalom sau Ulise, aleg să fiu Cain)