E și mai greu atunci când ar trebui să-ți explic de ce, sau cum și care este motivul pentru care spun eu ceva. Am renunțat de mult, uneori sunt ca o moară stricată care macină în gol : fii cuminte, nu încerca să-mi pătrunzi spusele, că nici eu nu pot uneori, și peste mine înstăpânește Mnemosyne, și eu , ca tine sunt nedumerită, fiindcă mâna dreaptă nu e conectată la creierul meu, e în prelungirea minții Mnemosynei, și ea scoate din primordialul haos, ideea de care n-am habar nici eu, niciodată nu a fost în capul nimănui, capul e prea mic pentru haosul de dincolo de universurile știute și neștiute . Abia târziu, când spusa s-a împlinit, înțeleg inutil : n-am putut schimba nimic, a venit, a spus, mintea mea n-a cuprins, n-a deslușit, a trecut și s-a împlinit întocmai. Lumea laică numește asta inspirație. Lumea credincioasă numește asta harul, focul cincizecimii, Duhul. Și într-un caz și-n celălalt, nu poți înțelege, limbile flăcărilor de deasupra capului ard îngerește, și tu vorbești cum vrea Duhul.. Tu ești anulat, ești doar un aparat care a înregistrat și redă ceea ce o ființă Vie a rostit.. Am înțeles asta târziu. A venit după ce m-am răzvrătit și am alungat capacitatea înțelegerii unei acțiuni care vine din viitor. M-am temut și m-am forțat să alung primul dar. A venit al doilea. Aș putea să-l alung : să nu mai primesc ceea ce vine când mintea cântă Donizetti sau Bhrams, sau Chopin , sau Vivaldi, și mâna scrie mișcată de Mnemosyne. Aș putea, dar cine știe ce m-ar aștepta, refuzând al doilea har?
E tare greu , nu știu dacă nu e timpul să merg în grădină : lujeri de buruiană rea cresc de vreo săptămână : o să-i retez și o să-i opăresc. Apă cu sare : fierb și arunc pe fiecare rădăcină tăiată. Și aș face asta dacă nu mi-ar fi frică: eu ard alveole care nu-mi aparțin... Eu vreau să corijez Natura. Eu îmi ucid următoarele cinci respirații. O să le tai. Doar atât. Din dragoste pentru părul care a înverzit pe cinci crengi și vița-de-vie căreia îi curg lacrimi mari............