– Adică?
– Adică nu. Că nu se poate, nu poți tu. Tu, eah.. – tu mergi pe câmpuri, bate potecile și rătăcește-te prin pădure. Umblă buimacă să fie mașina atentă la tine, nu tu la ea. Ia colo o hârțoagă ferfeniță din timpul lui taica bătrânu'. Că ce? Ce cauți tu în vorba oamenilor mari? Aiștea te nimicesc și se șterg la gură : nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute. Ce cauți tu? Tu nu-ți dai seama că nu se poate? Că măgarul are rostu' lui, chiar dacă stă printre oi? Ce cauți? Asta te întreb? N-ai știut că nu rabzi?
– Hm.
–Mda.
– Mă duc să citesc.
– Da' eu ce-mi tot bat gura cu tine de-un ceas? Te mănâncă spinarea. Du-te și citește. Și nu te băga în tărâțe că pățești ca în,, hăța troc, că nici porcu' nu-i departe ". Că eu îți tot cânt : bă, nu se poate. Și nu, e bătut în cuie.
– Bine.
— bietul tata, încercând să mă lămurească de ce nu sunt eu o ființă care pornește la revoluție. Ori mai târziu, în piața unde studenții declaraseră greva foamei. Tata, punând stavilă înflăcărilor mele revoluționare. Tata care mă cunoștea mai bine decât mine însumi, care știa că n-am să pot fi falsă, că nu voi închide ochii și nu voi pactiza niciodată cu cineva care și-ar dori să-mi cumpere conștiința. Anii lui îi dădeau acest drept : să dea sfatul poderației, să lege nebunia de-o secundă de piciorul patului. Eu, cu greu acceptând, neconvinsă de îndârjirea și inflexibilitatea lui. Eu, astăzi : simțind pe pielea mea, și tot incapabilă să văd pragul de jos, tot cu capul în nouri, tot crezând, tot visând o lume utopică. Eu regretând un singur lucru : nu-i tata să dea voce celor ce le simt astăzi : nu am obrazul gros, nu am ce căuta în politică. Bine. Mă duc la treburile mele. Să hălăduiesc măcar cu mintea, pe câmpuri, să mă rătăcesc prin pădure, să citesc din cartea pe care am îndesat-o în cap, fiindcă n-o mai am decât acolo..
Bine.
Nu știu ce să vă spun.. Voi fi pe aici, însă experiența de ieri m-a turtit.. Nu am putere să lupt cu oamenii care nu gândesc, sunt deja convinși că normalitatea are fața unei închisori, și deja agorafobie e instalată în mintea lor. Astăzi stau acasă fiindcă pot, și fiindcă am ceva de rezolvat în propria mea casă, nu fiindcă nu aș putea ieși.. Stau să-mi fac lista de gânduri, curajul de-a nu lua act la nici o nedreptate. Stau să mă conving de felul în care e comod să taci, e benefic pentru că sunt oameni convinși că eu sunt sunt vinovată de toate relele care ar putea să apară. Ca femeia plângând din cauza întâmplării neîntâmplate, sunt mii de oameni în viața virtuală, în falsul unei spoieli de normalitate. Și e inutil să îi spun : măi omule, ia drobul de sare și mută-l în alt loc, și nimeni nu va păți nimic. Dimpotrivă.... Ei se coalizează împotriva mea, își aduc mamele și surorile, soacrele și cumnatele, cuscrele și tot corul de bocitoare fără creier, și plâng, privind cu degetele încleștare în rugăciune : drobul de sare care va strivi capul copilului... Nu mută nici drobul, nici patul copilului, par a accepta zdrobirea capului inocentului.. Și eu închid ușa pe dinafară, și plec în treaba mea, convinsă că lumea, familia mea virtuală, e complet nebună. E în stare să îmi dea în cap, dacă nu accept că drobul de sare va strivi capul copilului..
De aceea scriu despre orice altceva. De aceea accept nebuniile scoase de muză, de Mnemnosyne, din Haosul Primordial.. Fiindcă nu am voie să fiu lucidă, și mi-e interzis să pășesc pe un sol tare, pe un teren solid. Eu trebuie să plutesc, trebuie să mă comport ca un fel de Zeu, un fel de ființă fantomatică, fiindcă altfel nu e voie. Fiindcă altfel îmi spune câte unul care am inteligența sub media unui om în stare să-și lege șireturile, și că Dumnezeu mi-a interzis cu desăvârșire să mă înmulțesc, fiindcă nu pot accepta viața de rob, servitor, de sclav, de oaie, de gunoi, de ștergător de bocanci.. Mi-o spun în față, cu dispreț, mi-o spun ridicând la gradul de normalitate agorafobia, și oamenii a căror surâs e veșnic, fiindcă din capul lor un medic psihiatru a scos o bucată de creier, sinapse neuronale în stare să judece o acțiune.. E normal să nu judeci! – spun ei. E normal să nu-ți pese de nimic. E normal să fii criminal dacă partidul ți-o cere. E normal să ucizi pe mă-ta și să pui în lanțuri pe tatăl tău. E normal să bați un nebun, să-l hăcuiești pe viu, fiindcă e nebun și e vinovat fiindcă s-a născut cu predispoziție la nebunie.
Atunci ce pot face eu? Mă resemnez și îmi văd de treabă. Fiindcă pur și simplu nu sunt făcută să am obraz de porc. Nu sunt în stare să mint. Nu pot accepta să fiu de acord cu moartea mamei. Nu știu cum să las pe un nevinovat să moară împușcat în burtă. Nu am putere să țin gura închisă atunci când complotezi să-mi furi o bucată din glia strămoșească. Nu știu de ce să tac atunci când sănătoasă fiind, mă bagi într-un spital unde sigur mă voi îmbolnăvi.
Mă dau deoparte. Fiindcă nu pot fi ca tine. Nu pot ține spinarea plecată, nu pot să mă târâi în genunchi să sărut bocancii asupritorului. Nu pot. Așa că te las să mergi singur să-ți pui capul în lațul spânzurătorii – fiindcă o meriți cu prisosință.
( c. ferent – Obraz de toval și stomac de fier.. N-am.)
