Nebunul din Agora

Din toate muncile, cea mai grea e să stai degeaba. Te tâmpește, mușchii se atrofiază, creierul nefiind pus la treabă, se prostește, adună fleacuri și le dă importanța unor adevărate comori. Fiindcă nu știe ce ar trebui să facă, nu mai poate da concluzii corecte, omul se joacă pe o bucată de hârtie desenând păsări, alternând cu siluete de pisici și ridicând desenul la gradul de joc logic. Face socoteli cu adunări, înmulțiri ca în clasa a treia, și asta în mintea lui înseamnă că e matematician priceput. Scrie tabla înmulțirii cu nouă și se miră că adunând cifrele rezultatelor înmulțirii, îi va da tot nouă.. Și gata : creierul e o masă moale, un terci cenușiu, ici-colo câte o sinapsă cedează și neuronii doar mor, fiindcă nașterea lor a ajuns o muncă inutilă pentru sistemul neuronal. Nu mai iubim : apropierea continuă ne-a tocit sentimentul. Copii devin dușmanii părinților și reciproca e valabilă. Învățăm pe derost tapetul și știm câte crăpături sunt pe tavan, nu le reparăm : de ce? Știm cu exactitate când vom mânca și ce anume. Surpriza e doar cât timp vom avea ce mânca. Hârtia igienică se înlocuiește cu prosopele din bumbac pe care le speli în mașină : prosopul cu care șterg excesul de apă de pe o furculiță, alături de prosopul plin de excremente. E ceva...naturalia non sunt turpia, doar că mâncăm ceea ce a trecut prin esofag, stomac, colon și a ieșit prin anus. Și nici nu ne revoltă ideea, e ceva común.

 [ tata :

– Erau doi copii. Țărănuși cu opinci și trăistuță cu băieri lungi. Eu cu mămăica (mama-mare a mea), eram la biserică, să dea un pomelnic. Tac-tu mare venise de pe front după ani de prizonierat. Slab, cu boli care au convins rușii să-l trimită acasă să moară. Mă plictiseam, eram copil ca tine acu', că tu nu vrei să înțelegi ce-i războiul și ce-a fost foametea. Eram copil și am ieșit să caut floricele pe poalele Pietricicăi. Copiii ăia au găsit doi rahați de om, pe unul l-au mâncat și pe celălalt l-au pus în traistă, pe a doua zi. Țiganii căutau găini moarte pe malu' Cuiejdiului. Mămăica a vândut lămâiul și a luat un tratament de la Vorel, a ajutat-o și un jidan, că ăștia mai aveau un franc - doi. Eu mergeam în Gara veche să adun dintre șine boabe de păpușoi ori de grâu. Le măcina mă-ta mare cu râșnița de cafea și făcea un terci în cana de tablă cu care beam apa. Am cărat lemne la unul care stătea unde stă azi Iosifescu, și mi-a dat de mâncare mămăligă și brânză de capră iute, roșă de veche, și am dus-o acasă. Mămăica mă trimetea la tribunal s-adun chiștoace, să le facă țigări cu jurnal. Tu faci mofturi la mâncare, iaca bădia Vasile nu vrea decât țigări Lido și Clonaru crapă dacă nu are Amiral cu douăsprezece țigarete.. Lasă că eu n-am să mai apuc, dar voi o să plângeți în pumni.

– Fugi bă tată, nu există : cum să mănânce oamenii rahat de om?

– Ai să vezi, dar să nu fie prea târziu.

Și văd.]

Ceea ce odată mi se părea aberație, ceea ce consideram povești cu care tata voia să mă convingă să mănânc un anumit fel de mâncare pe care nu-l suportam, astăzi încep să îl văd că pe un adevăr. Din păcate e prea târziu. Eu nu pot schimba nimic. Am uitat revolta poporului chinuit, am uitat înflăcărarea mea de-a porni la un război, oricare, în aventura interzisă.. Creierul, mușchii mi se atrofiază, și idioată din fire, îmi spun că am o lipsă de fier în organism.. O lipsă.. Am una : îmi lipsește puterea să mă ridic și să aprind făclia care să ne poarte spre victorie, spre o farfurie cu mâncare, spre lumină, spre aer, spre nisip și iarbă, spre viață. Mor în casă, fiindcă am încetat să mă zbat... Doare? Nu, moartea e ceva indiferent. Nu se poate spune că ai murit și frumos. Sau urât. Ai murit – doar atât.

( c. ferent, 20 aprilie, anul de grație 2020 de la nașterea lui Cristos – Nebunul din Agora, obosit să respire, obosit să spere..)