Nu știu de ce se trezesc oamenii dimineața dacă nu merg la serviciu.. Cred că organismul se satură de odihna prelungită. Trecem prin diferite stări : calm, furie, speranță, deznădejde, nu neapărat în această ordine. Pe urmă organismul se satură, ca pământul după o ploaie de patruzeci de zile și patruzeci de nopți : saturat de apele multe, nu mai primește nici o picătură, și dacă plouă în continuare, pământul se acoperă de ape și catastrofa se cheamă Potop, Diluviu. Nefiind în preajmă nici un Noe, nu putem ieși din corăbiile casă, fiindcă am uitat să luăm cu noi un corb și un porumbel, și nu știm când se retrag apele acestea ale pandemiei.. Continuăm să stăm în case, saturați de multa apă a odihnei, și trecem prin stările care nu ne fac mereu cinste. Urâm pe toată lumea, ne urâm și pe noi, ne judecăm aproapele și ne certăm cu cel care ne-a creat. Mintea noastră se luptă, bolnavă de multa ședere, mintea se luptă și noi refulăm în acțiuni care nu ne fac cinste, și nu mai suntem buni, așa cum ar trebui, empatia se diluează și ea în apele nefacerii nimicului.. Și ne trezim odată cu privighetorile, și ne ridicam din așternut, atunci când ciocârlia se ridică pe aripile cântecului ei în înaltul Cerului.. Fiindcă suntem obosiți de odihnă. Și o urâm. Fiindcă la momentul alungării noastre din Gradina Edenului, ni s-a poruncit să muncim. Am fost creați să muncim din greu pământul, nimeni nu va sta cu plăcere un an întreg sabatic (virgulă) cu mâinile încrucișate. Nimeni. Scopul creării omului, a fost clar : să trudească din greu până când se va întoarce în țărână de unde a fost luat. Și eu nu fac excepție : mă trezesc în zori, fără să sune alarma ceasului, fără să mă scuture mama :" Scoală-te că-i târziu." Mă trezesc și trec și astăzi prin stările de ieri. Și îmi spun că am făcut rău, și îmi spun că am înnebunit degeaba, și îmi spun : astăzi nu voi face nimic rău, ca pe seară să urăsc pe toată lumea..
{– Fiindcă a venit potopul de liniște, fiindcă diluviul de odihnă ne-a acoperit, fiindcă nu am luat cu mine un porumbel fără creier, fiindcă nici un corb înțelept nu mi-a bătut la geam să-mi spună ca lui Edgar : Nevermore.. Nevermore.. Nevermore..
Eu n-am simțit. Pe neașteptate a început ploaia, și eu mi-am spus că ploaia trebuie să vină. Pe nesimțite, pătratul s-a întins pe Firmament și eu am rămas captivă dedesubt. Se strângea : cameră pe mecanisme ascunse, cameră cu pereți care se strâng și la urmă te strivesc. Din ce erai : om, rămâne o masă informă care se scurge într-un canal laolaltă cu dejecții. Eu n-am știut. Eu nu mi-am adus aminte. Eu am spus ca toți : Edgar aiura, Edgar era nebun. Au spus și alții, și eu am ajutat să fie închiși la balamuc. Am râs. Mi-am alungat corbul Nevermore. Am disprețuit înțelepciunea Nevermore. Am alungat puterea Nevermore. Nevermore.. Nevermore.. Nevermore..
Și a venit potopul.
Trecea din lume și eu am râs de toți înțelepții care socotind, demonstrau iminenta plecare. Atmosfera se făcuse o sită și curgeau flăcările cometelor. Trecea din lume și eu n-am crezut. Eu am crezut că pleacă la plimbare. Prin Cerul spart curgeau flăcări și pietre. Și eu am spus : sărmanii nebuni – socotesc în mințile lor seci că putem privi de deasupra, că ne vom lungi bizantine făpturi de roșuri, că ne vom subția și oasele și carnea și sângele care suntem. Trecea din lume și eu am dat din umeri. Noaptea, la fel ca nopțile când trece un om și eu nu-l pot vedea, și eu nu-l pot simți, mă supăr și nu cred și râd de orice nu înțeleg.
Și a venit potopul. Anul nu era șapte și nu am simțit.
Și nu era nimic de făcut.. Somnul meu de jumătate de vreme fusese întrerupt. Și ce pot face eu? O mie de mii de porumbei fără creier. Unii au fost striviți : în secunda strivirii simțeam, nimic n-am putut salva.. Și corbul Nevermore n-a mai venit..
Și mă ridic din somn ca din moarte. Mă subții, și roșul cărămiziu de care mi-e silă, mă colorează. Făptură bizantină, din moarte și din somn mă ridic. Mă ridic. Mă ridic.
Nevermore, unde ești? De ce nu mă cerți? De ce taci? De ce nu-mi spui nimic?}
( c. ferent – dimineață cu Edgar și Nevermore)
