Da, bineînțeles sunt niște gânduri. Unele ușurele. După prânz ești îngreunat de înțelesuri ( sau în înțelesuri.. habar n-am cum e corect, fiindcă e burta full). Și gândurile sunt desertul, tu nu mai vrei și desert, câteodată zahărul e luat de unde te aștepți mai puțin și gata : full. Nu știu dacă să și zic, nu de alta dar lumea o zice că m-am dus după foc și-am venit cu busuioc. Dar sigur mă gândesc la ceva, la cum Jules Verne, zicea despre păsările emu că nu au pene, au blană. Și eu l-am crezut, ce motiv aș fi avut să nu-l cred? El, Jules, poate se plimbase prin Africa, ori prin Australia și Noua Zeelanda, eu nu. Eu nu trecusem prin pampasul argentinian, eu eram acasă la mine, eu nu văzusem struțul emu, și putea avea blană ca ornitorincul. Sigur, poza arăta – desen grafic, de fapt – arăta ceva ce ar fi putut fi blană și mi-am dorit instantaneu, o haină din blană de emu, mi-am dorit o masă unde bucăți de carne de emu, se frigeau pe focul aprins cu o lupă de la Soare. O fi fost grozav de bune, tipii ăia erau fericiți că aveau carne proaspătă și mie mi-era foame, deși nu-mi era deloc. Dar emu părea ceva grozav. Și ouăle alea de emu : șase inși se puteau sătura dintr-un ou făcut jumeri.. Mamă! – ce grozav era să fii explorator! Ce faină chestie să fii naufragiat! Și mie nu-mi mai plăcea acasă, aș fi vrut să naufragiez și eu pe o insulă plină de mistere, aș fi vrut să merg în jurul lumii cu balonul, și chiar să mă înhațe căpitanul Nemo, să văd cimitirul acvatic. Aș fi fost posesor al unei puști electrice și aș fi putut proba un costum făcut dintr-o țesătură de alge marine . Aș fi văzut perle uriașe în interiorul stridiilor care respiră, și aș fi evadat.. Nu, eu n-aș fi evadat! – ce importanță au douăzeci de mii de leghe, sau o mie de mii? Timp. Distracție. Cred că m-ar fi făcut și pe mine mus, căpitanul Grant, și la cincisprezece ani, aș fi ajuns căpitan.. Păi de ce m-a întrebat diriginta : ce vrei să te faci când o să fii mare? – aveam răspunsul pregătit : căpitan de corabie! Nu mai existau corăbii? Ei și? Erau pescadoare, erau vase comerciale, erau petroliere, și orice era teribil de bun. Și visam, visam, visam.. În fiecare zi visam. Și Jules Verne le văzuse pe toate! – ticălosul naibii : se născuse devreme, de ce naiba nu m-a așteptat? Mergeam amândoi timp luuuung : o vacanță de doi ani. Și nu ne-am fi plictisit bâjbâind până hăt în centrul Pământului! Dar pierdusem vremea și fusesem nenăscută atunci când Jules se plimba prin Carpați, căutând castelul cu frumoasa cântăreață de operă.... Și uite așa : aveam doisprezece ani și mă gândeam ce faină ar fi o haină de blană de emu!
