Ion Barbu – unicul în stare să trezească aprilie la viață!

Prostește, mă cuprinde fericirea : mi-am adus aminte un poem de-al lui Ion Barbu, Selim. Turcul sărac, turcul venind cu un coș în care mai erau niște dulciuri și care i-a dăruit o bucată de zahăr candel și care i s-a părut copilului Dan Barbilian, o nestemată.. Mă cuprinde un fir subțirel de fericire, zâmbesc de zâmbetul fericit al copilului care avea un câine, o cățelușă pe care o chema Miss.. Și alerg în casă, înspăimântată de nebuna care fusese altădată, fala fanarului : Domnișoara Huss, cea care cu șalvari largi, și care a înnebunit de iubire..

N-am știut niciodată să despart poezia de om, și Ion Barbu, Dan Barbilian, a fost întotdeauna cel mai iubit poet, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deștept... Cel mai, întotdeauna. Nu m-a speriat Joc Secund, și nu am tremurat la vederea Hidrocefalului.. M-am bucurat cu Fox cel nebun, de fiecare aprilie, și am întrezărit în Oul Dogmatic, începuturile începuturilor... Hagi, cel care a refuzat totul și a mușcat din propria carne, era Ion Barbu disprețuind pe idiotul care îl provocase la duel... O singură dată am tremurat : salcia din curtea casei poetului, despicându-se în două, la ora când sufletul robului lui Dumnezeu Dan Barbilian, a pornit să-l găsească pe Mateiu, pe care îl considera singurul Caragiale demn... Nu știu de ce : Ion Barbu mă atrage ca un magnet, nu, nu-i sunt în nici un fel emul, nu pot, nu vreau, l-aș jigni și sufletul pe care i-l simt respirând pe undeva pe firmament, s-ar desprinde ca o stea căzând de două ori.. Simt firul care mă umple de fericire : Ion Barbu! –

Mă duc să recitesc Selim..