Să fiu eu. Să îmi amintesc. Să alerg înapoi. Să-mi închipui că a fost o ultimă zvâcnire. Să cred. Pe urmă să mă desfăt în visare.. E atât de frumos. E atât de puțin. E ceva. E ultimul gând lăsat să se insinueze.
Pe urmă să mă întorc pe pământ. Să accept cenușa, funinginea, pâclele, noaptea, plânsul, uitarea.
Să treacă dincolo de zidul de sticlă incasabilă ridicat până la un pas înainte de infinit..
Dincolo – e un cuvânt. Nimeni nu a trecut niciodată dincolo. Toți s-au oprit lângă zidul de sticlă incasabilă : dincolo e doar un vis. Un vis visat de fiecare dată când au timp. Stăm. Milioane stăm privind. Sperând să putem sparge zidul cu privirea măcar.
Stăm ghemuiți, cu genunchii sub bărbie, cu mâinile cuprinzând gambele, închipuindu-ne că sunt alte brațe. Pe urmă uităm de ce stăm. Nu ne ridicăm niciodată. Chiar dacă am uitat ce dracu căutam lângă zid, așteptăm în continuare.
Mulți au murit lângă zid. Tare mulți. Din respect nimeni nu a pășit pe umerii morților : poate am fi trecut peste zid. Poate nu e chiar până la infinit, poate pasul mai puțin contează..
Dar nimeni nu a încercat. Pietate? Prostie? Incapabilitate? Nimeni nu a încercat...
Întotdeauna visez că dincolo de zid e același număr de vii și de morți. Cei așteptați. Cei care nu au îndrăznit nici ei să treacă.
Nimeni nu știe cine dracu a ridicat zidul. Nimeni nu l-a văzut pe Ziditorul de ziduri. Nimeni nu știe de ce incasabil e incasabil.
Aș fi luat o piatră. O mie de pietre. O mitralieră. Un tun. O rachetă cu rază medie de acțiune.
Asta ar fi fost perfect, aș fi spart zidul. Aș fi făcut-o. Dar m-am temut că dincolo de zid e pustiu. Sau că.. Sau că.. Sau că..
Mai respiri? Mai e lumină răsfrântă din ochii tăi în Lumină? Să nu sparg zidul ăsta de pomană..
Oare n-ar fi mai bine să mor mai întâi? Morții trec prin ziduri ca Isus în camera de jos unde plângeau ucenicii.
Mă gândesc că ar trebui să mor mai întâi.
Atât de tare mă apasă zidul de la zenit la nadir, de la minus la plus infinit, de la îmbrățișare până la ultima suflare.