Gândurile mele sunt ca jerbele unei explozii : peste tot! – dar nicăieri având consistență. Sunt o risipire în neant! Pe urmă..
Un petec de pământ jilav, un morman de frunze din toamnă niște crengi, niște corzi de viță de vie care niciodată nu vor mai da muguri.. Trecerile acestea , nesfârșitele morți te fac să-ți spui că nu doar niște minuscule insecte sunt efemeride. Fiecare ființă vie e o efemeridă. Scurtimea se măsoară identic : o sută de ani e nimic, abia o mie de ani e ca ziua de ieri care a trecut. Arborii sunt efemeride. Munții sunt efemeride. Marea și oceanele au miliardele de ani numărate. Și Planeta. Vai... Vai și Planeta e condamnată : într-o zi se va desface în bucăți : efemeride pe cerul de august ale unei alte constelații.
Cu ce poți compara veșnicia? Cu ce să o poți măsura? De când și până unde? Universul este nisip în clepsidra lui Dumnezeu? De la alfa la omega.. De nicăieri până niciunde.. Valuri, nesfârșitele bucle ale infinitului.
Sunt o efemeridă. Măcar să fi fost! Aș fi folosit altfel amiaza. Dar eu m-am oprit să-mi frâng pâinea și să golesc paharul cu vin. Și n-am avut timp să trăiesc.
Măcar să fi fost efemeridă! Aș fi zburat fără să-mi pese că n-am să văd niciodată un al doilea răsărit.
(5. 01.2022 – c. ferent – Printre efemeride)
