Ca să visezi o zi întreagă, trebuie să fii arbore, cu toate că și arborii muncesc în fiecare secundă, și viața fără munca lor nevăzută, nu ar fi posibilă. Terra, fără alveole de frunze și ierburi, ar fi un Marte pustiu și înghețat.
Numai ideile, noțiunile, nu muncesc. Se mișcă la fel ca aerul nevăzut, ori ca praful cosmic. Noi suntem condamnați să respirăm.
Nu regret : dar mi-ar prinde bine, măcar din an în an, o zi în care să pot visa – toată ziua. Nu regret, poate fiindcă viața e o continuă luptă, un mobilis in mobili, un electron zbătându-se nevăzut de nimeni. Nu regret : secunda în care m-am văzut urmă în cenușa timpului, pas imprimat pe nisipul istoriei, a fost un vis imposibil. Frumos, însă imposibil. Puteam la fel de bine să mă visez nemuritoare : târziu am înțeles că nimeni nu este depozitarul veșniciei. Doar ideea, noțiunea, iar eu n-am fost în stare să descopăr nici măcar un sunet nou.
Cu toate acestea, am momente în care îmi spun că destinul m-a favorizat, și cumulați, timpii risipiți în visare, au depășit cu mult ziua pe care o cer.,, Omul ca iarba.. "– spune Ecleziastul :,,.. dimineața răsare, la prânz înflorește, seara este cosită și aruncată în cuptor..". Iată-mă înțelegând de ce nu am timp, deși am, deși nu-l pot opri, cu toate că îl adun ca avarul, în sertare cu amintiri.
Visarea și respirația egală, merg alături pe cărările timpului. Dar, ce dezamăgire : sunt atât de fără greutate, și piatra pe care calc, nu-mi imprimă o urmă. Sunt ca pasărea care nu lasă o urmă zborului ei pe cer.
Nu regret : totul este așa cum trebuie să fie, iar eu am fost favorizată de destin. Cum și când am renunțat să lupt? Când mi-am dorit mai mult decât orice, timp pentru visare.
N-am nimic de spus. Călătoresc prin timp : înainte, înapoi. Ca un pendul care încă se poate mișca. Perpetuu mobile, încă nu există pentru om.
