Ne zburlim ca proștii : ni se pare că suntem amenințați de ceva sau cineva, deși nu ne pricepem nici la fotbal și nici la politică, ne place să despicăm firu-n patru, să ne expunem punctul de vedere, să ieșim în drum ca șarpele pe care-l durea capul. Unii dintre noi o fac din gură numai. Cum v-am spus eu mai demult : i-au foc (,) cu gura altuia. Îmi însușesc nemulțumirile și necazurile altuia, și mă apuc să-mi dau cu părerea. Câteodată ne iese, însă de cele mai multe ori spunem prostii. Vorbim să n-adormim. Ca unul dintre prietenii mei virtuali, care-și închipuie că-mi face o plăcere, și se apucă să-mi scrie un șir de comentarii, unde invariabil, încearcă să imite vorbirea regional arhaică moldovenească. El nu știe nici că e prost, nici că nefiind din regiunea deluroasă a nemțenilor, habar n-are că nu se potrivesc stilurile de vorbire, nici măcar cu dialectul vorbit la Suceava ori Botoșani și nu există grad de comparație cu dialectul din Cernăuți, ori cu cel din Bălți. La fel cum un român din Cadrilater, nu vorbește dialectul unuia din Cahul. Dar mă supără, încercând după mintea lui să-mi facă o plăcere. Nu înțelege că de aceea există limba literară, pe care o studiem la școală, să ne putem înțelege român cu român, în toate provinciile. Nu aș putea să îi explic de ce nu numai România așa cum arată ea, ci principatele în sine, au fost un conglomerat de voivodate. Și mai demult decât Decebal, Dacia s-a născut din sute de triburi și ginte. Am evoluat deci, și am decis să formăm o limbă de sine stătătoare, valabilă și la Caracal, și la Românești în județul Botoșani, și Miercurea Ciuc, și în Podișul Dobrogei. De aceea se învață la gimnaziu : Limba și literatura română. Ca să nu dăm în gropi. Dar asta e una pe care o pot rezolva d-le Ionuț B., dându-ți, metaforic, un șut în cur.
Se întâmplă altele și răbdarea mea a ajuns la limită. În grupurile mele trebuie să adaug în fiecare zi, o regulă nouă, una măcar. Fiindcă omul deși știe că eu mai bat câmpii la public, mai scriu câte un articol unde mă bag în politică, așa ca musca în curu' calului, în grupuri nu facem politică. În grupuri nu milităm anti-avorturi, nu ne erijăm în ministerul mediului, și punem palma-n cur urșilor, ori mistrețor. Și mai mult de atât : nu ataci instituțiile care se ocupă cu apărarea statului. Atunci mă înfurii. Prima dată te restricționez o săptămână, a doua oară te blochez în grup. Fiindcă din toate cele mai supărătoare nebunii ale omului, cea mai mare este pacifismul extrem. Țările au nevoie de armată. Țările au nevoie de o instituție care se ocupă cu spionajul și contraspionajul, altfel am cădea pradă oricui vrea să ne fure. Este ceea ce nu admit în creațiile mele : ataci una dintre instituțiile statului, care îți apără curu'. Fiindcă, firoscosule! – fără instituția pe care o ponegrești, oricine ar vrea, ar putea complota împotriva statului în general, și a cetățeanului în special. Te duci tu să vorbești unde vrei, dar nu în grupul meu.
Am explicat ca unor copii : este grup, nu o comunitate unde lumea se sfătuiește cum educă odrasla, cum ține o cură de slăbire, cum poți găsi soluții pentru curățat petele din suflet. La mine în grupuri intri să te destinzi, nu să înjurăm o instituție de apărare, care-și face datoria. Și dacă nu înțelegi domnule Florin S., procedăm simplu : un șut pentru elan în cursa de o sută de metri garduri.
Eh : în fiecare zi trebuie să mă supăr un pic. În fiecare zi îmi vine să fac una din două : șterg respectivul grup, sau ies eu din creația mea. Zău nu glumesc.
Sunt prin definiție româncă, aparțin locurilor unde îmi duc zilele și unde am văzut întâi lumina zilei. Tradițiile, dar și superstițiile, le-am acumulat ca în vasul unde depozitezi ceva azi și ceva mâine, și în fiecare zi tot așa.
Eu dorm puțin : citesc mult, cum oamenii nu pot trăi fără să mănânce, eu nu pot trăi fără să citesc. Acesta este alt vas în care eu adun câte puțin în fiecare zi. Nu tocmai puțin, că dacă este un subiect care mă distrează, cartea de două sute de file, este citită în maximum șase ore. Fără asta nu aș putea trăi, vasul cunoștințelor ar fi gol.
Dorm puțin, visez rar spre deloc, nu țin minte decât un eventual coșmar, și de ce m-aș obosi să țin minte visele? Nu am nici cel mai mic respect pentru Freud, eu, visele le leg de superstițiile locului unde m-am născut și trăiesc, și trezirile mele în toiul nopții, sunt legate de o anumită superstiție. Nu am auzit pasărea care trece peste casă la miezul nopții, croncănind de douăsprezece ori. Nu am auzit cucuvaia strigând-și numele de nouă ori. Nimic din toate acestea, moartea, atunci când s-a anunțat, a venit cu o trezire din senin, la o oră anume. Știam că atunci când muncești într-o zi de sărbătoare, te poate striga de trei ori pe nume în sfânt, și că nu trebuie să răspunzi niciodată, altfel îți ia , duhul aceluia care te-a strigat după miezul nopții, glasul. Superstiția asta seamănă cu cea în care un înger i-a vorbit lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Ceea ce înseamnă că superstițiile au o rădăcină comună, că povestea cu Turnul Babel, unde ni s-au amestecat limbile, ar putea avea un strop de adevăr. Se poate.
Însă eu am aflat că superstițiile se pot anula în mintea ta, așa cum anulezi un obicei, sau adaugi alte obiceiuri și cele dinainte devin inutile. În timp am învățat : peste ceea ce este scris în Cartea Destinului, este Stăpân mâna și mintea Scriitorului destinelor. Eu nu trebuie să mă tem de nici un semn care m-ar condamna să trăiesc un dezastru, o pierdere. Nu trebuie să fac altceva decât ca Gedeon :,, Tu întărește-te și te îmbărbătează! ".
Nu știu cât era ora. Dormeam profund. Ieri am muncit atât cât am putut și mai mult. Am citit o carte de 200 de pagini, în totalitate. Am vrut să urmăresc un film, dar nu a mai mers : plin peste tot, creierul nu mai primea nimic. M-am culcat. Nu știu și nici măcar nu vreau să bănuiesc, nici cât era ora, ba chiar nu vreau să decid că vocea care mi-a strigat numele, era a cuiva. Am răspuns, fiindcă mi se păruse că semăna cu o voce cunoscută. Trează complet, nu am ieșit să văd dacă era cineva, om în carne și oase. Am strâns pleoapele, decisă să adorm înapoi. Și mi-am spus :
— Deocamdată nu s-a întâmplat nimic. Dacă nu știu, nimic nu s-a întâmplat. Destinul trebuie să dea înapoi și viețile luate, dacă i se poruncește. Toate acestea se pot întâmpla, numai atâta timp cât eu nu am văzut deznodământul.
Am adormit la loc. M-am trezit odihnită. Nu se întâmplase nimic : mama era bine, dar cam înghețată, și i-am făcut focul. Mâțele erau bine, dar flămânde și le-am dat de mâncare. Eu sunt bine : nu am amuțit și mă pot mișca.
Concluzia?
1.Atâta timp cât nu cunoști deznodământul, nu s-a întâmplat nimic.
2. Orice obicei, tradiție, superstiție, religie – se poate anula. Mintea ta este cea mai puternică armă, cel mai bun psiholog chiar și psihiatru.
3. Ai încredere în puterea minții tale : este singura care te poate scoate la liman.
Azi nu citesc, în schimb am multă treabă.
Nu sunt nici mai deșteaptă și nici mai bună decât alți oameni. Eu doar cred că fiecare ființă de pe Pământ, are suflet. Unele dintre ființele trăitoare pe Planetă, au fost lăsate să ne ajute, altele să ne hrănească. Și dacă nu ne-au fost lăsate nici pentru una, nici pentru cealaltă, au fost create pentru echilibrul din Natură. Natura în totul ei, este o ființă, și un melc pe care îl strivești pe asfalt, este ca o moleculă dintr-un organism. Cum omul are zeci de milioane de molecule, așa și natura are. Când ești fără judecată și elimini o rasă întreagă de ființe vii, este la fel cum ți s-ar scoate ție un ochi : vei vedea în continuare cu celălalt, dar nu vei mai fi întreg niciodată. Cine a făcut Terra, a făcut-o bine, și tot ce există pe Terra este util în totalitate. Că nu-mi plac mie reptilele? E adevărat, dar reptilele țin sub control populația de rozătoare, fiindcă nici pe câmp și nici pe malurile noroioase ale unui curs de apă, nici în păduri și nici unde pe o suprafață vastă, nu poți pune în milion de capcane. Șerpii înghit șoareci și câteodată iepuri. Iepurii rod copacii și o pădure căreia tuturor copacilor le-au fost roase scoarța și parțial trunchiul copacilor, va muri, fiindcă nu poate exista. Că nu-mi plac mie broaștele? E adevărat, dar broaștele țin populația de țânțari sub control. Tot ce nu-mi este mie de folos, îi este de folos ființei care se cheamă Natura. Și tot ce vezi tu și nu este mașinărie, este ceva viu.
Există religii care spun că numai omul are suflet. Este o nedreptate și pe această nedreptate, stau cei care ucid din distracție, fiindcă nu mănâncă animalul, pasărea, reptila, insecta respectivă. Să recunosc : și eu omor fluturii, și eu am ucis doi șerpi. Nu am nici o scuză, fiindcă repulsia nu poate fi socotită fobie, e ceva animalic, o capacitate înnăscută a omului, de a considera orice insectă, reptilă, batracian, ori chiar animal : inutil, dăunător ca o plagă, și care trebuie eliminat în totalitate. Că eu, că alt om cu rațiune, ne lipsește capacitatea de a vedea că Natura are nevoie și de șerpi și de broaște și de fluturi...?
Adevărat : nici eu nu sunt o ființă perfectă. Și eu am un călcâi al lui Achile, însă cum nimeni nu mi-a înfipt o săgeată otrăvită în locul lipsit de scutul protector, eu însumi mă acuz, eu mă judec și eu mă pedepsesc. Și credeți-mă : eu pe mine nu mă pot achita și nici grația.
Ajung totuși în miezul problemei : mintea mea decide vinovăția și pedeapsa.
Mai sus. Mai în adâncul simțirilor, se naște raționamentul :
–Fiecare ființă are suflet, pe aceiași treaptă stă mama și un animal de companie, un melc, o vrabie, un pom și un copac. Toate sunt vii. Toate respiră, indiferent dacă au plămâni, urechi branhiale, alveole pline de clorofilă. Fiecare ființă respiră! Sângele din vasele mamei, care îi oxigenează creierul, sunt sevele care curg prin trunchiul unui brad sădit acum un veac : tăind bradul viu, este ca și cum aș tăia capul mamei. Pisica bătrână trebuie să aibă un colțișor al ei lângă o sursă de căldură – mama trebuie să aibă un pat și în sobă să-i ardă focul. Mi s-a cerut să duc pisicile din casă, să le scot și să le las să se descurce singure pe drum. Nu am putut face asta. Mama stă în casa mea fiindcă vreau eu, nu are nici un drept să stea, însă eu mi-am luat această obligație.
Doar mă mir : cei care m-au sfătuit să-mi arunc pisicile, să le abandonez în stradă, ar fi putut să-mi ceară să renunț la îndatoririle mele de fiică, și să-mi duc mama într-un azil.
Mă mir și conchid : creștinismul are miliarde de ticăloși fără suflet.
Mie îmi rămâne Dumnezeu. Unic. Dumnezeu nu se însoară și nu are nici un fiu. Dumnezeu are doar îngeri și profeți. Restul e invenție. Și e scuza oamenilor lipsiți de orice urmă de empatie. Am zis oameni? Bine am spus : animalele au suflet și sunt empatice. Omul nu.
Păi aș vrea să vă spun ceva. Aș vrea să știți că nu postez icoane. Și nici subiecte creștin- ortodoxe, nu voi aborda. E greu de explicat, dar mă mulțumesc să vă spun : nu sunt încântată să discut în contradictoriu, nici să argumentez, fiindcă nu apăr nici o convingere. Pentru mine e valabil dictonul : știu că nu știu nimic. Aș adăuga : nu sunt interesată să aflu. Cineva întreba retoric : în cine cred cei care nu cred în ceea ce crede domnia sa. Răspund : în Dumnezeu. Mi se pare destul. Nu am timp pentru miile de sfinți care se strâng în fila zilei din calendar, cu zecile. Nu am timp fiindcă sunt om. Oamenilor li s-a poruncit să muncească și să țină dintr-o săptămână, o zi de sărbătoare. Dar fariseii, cei care dau zeciuială și din mărar, au decis să facă sute de sărbători. Dumnezeu nu a poruncit nimic în privința aceasta. Mai mult : în toată Biblia este pomenit un singur post : al Esterei, și care ține trei zile. Isaia, care este unul dintre profeți, spune că Dumnezeu nu este încântat nici de posturi și nici de jertfe :,, Este de folos ca omul să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? "– spune Isaia, și răspunde : nu ajută la nimic. În altă parte, întreabă Dumnezeu :,, Mănânc eu....? – nu sunt ale mele toate?". E clar : Dumnezeu nu vrea nici jertfe, nici posturi. Dar fariseismul adaugă sute de zile de post, și impune mese, obiecte, muncă, bani – în numele Domnului, sau de pomană. Dacă ești cât de cât credincios, știi că Dumnezeu nu mănâncă și nu bea, și nu are nici un folos din postul tău. Un post este util numai în momentul în care ai un necaz pe care nu-l poți dovedi singur. Atunci postești și rugăciunea ta este auzită și tu primești ajutor.
Am fost eu în însumi în situații din care aș fi ieșit distrusă, sau deloc. Nu am postit niciodată trei zile, fiindcă nu am putut, am postit o singură zi, m-am rugat și necazul a dispărut.
Mda : bat câmpii. Cred într-un singur Dumnezeu. Nu am nevoie de-o mie de sfinți.
