Ca o undă sonoră vine amintirea
și se lovește de retina ochiului orb
ca o undă sonoră vine în forță
se izbește de tâmpla mea
și cade fulgerată
atunci și numai atunci
mă frâng
Poate nu știi că eu am nevoie de tocmai o mie de zile
nu e neapărat să înțelelegi de ce
dar și așa eu tot ți-am spus : nu pot trece mai devreme
nu pot
vine unda sonoră și-mi țipă în timpane
îmi urlă cu încăpăținare
și eu nu pot face nimic altceva și
mă frâng
Nu se poate numi nici amintire
pentru asta ar fi trebuit să trăim săptămâna de iubire
cele cinci zile lipsă nu fac decât să anuleze țipătul
pasărea care cântă o singură dată
unda care se izbește de fruntea mea
de timpan și de tâmple și eu
mă frâng
Apoi un timp oarecare e bine
eu nu te caut
înainte mi-era foarte frică să nu fi murit
mi-a trecut și nu te caut
scriu scrisori pe care le ard
și-mi trece puțin
și-n așteptarea zilei o mie
mă frâng
Când vine unda sonoră și chipul tău
se zbate să-mi iasă prin iriși
urlu de durere
îl simt năvălind furios să îmi părăsească ochiul orb
și nu pot să-l las
nu au trecut cele o mie de zile
și nu sunt Anna Boleyn și tu ești prea altul
deși nu prea mult
Undeva se înalță zgomotos eșafodul
nu pot decât să sper
chinul sonor e mai vinovat ca niciodată și cu totul
și nu-mi doresc decât să se termine
să-l privesc
ochi căzut fără frunte / timpane și tâmple
să treacă
Am obosit să mă frâng.
(18 octombrie – c. ferent – Cu iubirea pe eșafod)
