doare
ca țipătul unui albatros murind pe țărmul negru
doare
și nu țip
eu sunt om și pot adormi în liniște pe țărmul negru
doare
aș înghiți orice
dar nu s-a inventat pilula antidor
eh
pot adormi
când dormi trece
atât de târziu
aproape noapte pe țărm
aproape să cred că dincolo de țărm începe tărâmul celălalt
aș explora
mă cuprinde curiozitatea
aș explora
aș pași puțin
măcar cu vârful degetelor să ating tărâmul
nu știu ce e acolo
e târziu / aproape noapte
și Dante din mine ridică piciorul ( cu dreptul sau cu stângul?
– mă umflă râsul : sunt idioată
ce importanță are cu ce pas pornești în lumea
unde nimeni nu a pășit?)
– aș pipăi cu degetele piciorului lumea aia
lumea despre care spui : tărâmul celălalt ( mare idioțenie!
– merită? - face Treisprezece
furios / prostit de experimentele mele)
tărâmuri fără nume
nu știu de ce
doare și pilula antidor nu s-a inventat
e târziu
albatroșii au zburat
cel de pe țărm à rămas pentru furnici
prima dată îi vor ataca ochii
și furnicile se tem de priviri
ar putea să le dojenească
of — ce târziu e
și țărmul ăsta nu e țărm de mare
nu
e țărmul spre tărâmul celălalt
de ce doare
zi-mi....
de ce doare
unde naiba sunt furnicile alea? –
nu vreau să mai văd
(XVIII, a VII-a, MMXIX, c. ferent/ z – Chloé : între lumi)
