Cap sau Pajură

Whitman vrea să ignor..
și eu ard de furie
eu ard să strivesc sub talpă sentimentul crescut
sentimentul pe care crezi că se poate construi din resturi
eu ard de furie
eu nu pot / nu știu / nimeni nu m-a învățat
și nu-mi pasă de fericirile de doi lei
eu ard
strivesc
urăsc
e mai ușor decât să beau un pahar cu apă
mă plimb cruciș prin pustie și urăsc
pe Whitman l-aș pocni : ignorantule
trăitorule pe Planeta adormiților / morților care respiră
Withman vrea să ignor
eu aș fi ucis pentru tine

m-am obligat să trec
să-mi acopăr inima cu o draperie de catifea grea
cum sunt draperiile alea de la teatru
cortina care cade după fiecare act
ultimul act n-a mai fost
dar nu am putut ignora
am ars urându-te cum te-am iubit
fiindcă nici Whitman nu e o somitate
cine Dracu l-o fi putut iubi?
cine Dracu cine Dracu cine Dracu
furia nu e decât partea cealaltă a monedei

Cap sau Pajură?
iubire sau ură?

Withman vrea să ignor
eu aș fi ucis pentru tine..

( c. ferent –31 mai, 2020 – Cap sau Pajură)

Alt fel de poem

Nu mai știu să deosebesc : mi-e greu, mi-e plin capul de ideile induse.. Ipohondria care mă obligă, care nu-mi dă voie să trec, care nu mă mai lasă să deosebesc.. Și eu... Eu? – eu nu pot decât să greșesc, să mă înnebunesc pe mine însumi.
Ei și?

Și frigul : incapacitatea mea de a strânge în cap și de-a mărunți, și detalia fiecare fărâmă.. Ca și cum mi-ar fi înghețat ultimul neuron. Frigul care mă adoarme, mă aruncă în marea uitării. Sunt departe de mine cea care sunt. Departe de locul unde am fost trimisă să spun. Departe, ca ascunsă în burta chitului, pentru neascultare.. Frig.. Mintea care a înghețat imaginea unui verde vibrant, smarald viu. Verdele interzis. Alături de galben. Amarillo... Ce să fac? O să le las înghețului. Albastrului. Întunericului rece și albastru. Și gri. Nu mai știu nimic. Am adormit în îngheț cu o imagine. Cu un stop cadru : verde și galben.
Ei și?

Tac. Nu am mai primit nici o veste. Nu m-a mai trimis nicăieri. Tac. Liniștea care se face dușman. Sarea care ți se refuză : pe râuri curge lapte și miere. Ambrozie și nectar umple o cupă. Sarea a fost interzisă. Tac. Liniștea pe care o voiam s-a făcut perete incasabil. Lucios. Înalt : din mijlocul Pământului până la Steaua Nordului, e un perete. Eu stau jos și plâng : liniștea mă amuțește. Liniștea s-a făcut blestem. Am refuzat să vorbesc, și Ninive nu a fost salvat. Ninive apasă cu cerurile toate pe umerii mei, îi voi purta o veșnicie.
Ei și?

Arse aripi.. Arse șiroind de sânge.. Arse zboruri.. Pedeapsa arhanghelui fără nume. Cel care a tăcut. Nu s-a revoltat : a tăcut.......
Ei și?
O filosofie inutilă, un amputat de zboruri, de cuvinte, de sare.
Ei și - ei și - ei și - ei și.
Și ce dacă!?....
Murim în albastru. Cădem în gri.
Dumnezeu e o imensă câmpie verde. Dumnezeu un uriaș Soare galben.
Ei și? 

Înainte. Înapoi.
Cu îndărătnicie te izbești– fluture în zidul de sticlă..
Fără aripi.. –înainte, înapoi.
Și frigul de după arsura care te-a închis, ca sub un pahar, un fluture inutil, un fluture urât de toată lumea.
Dincolo de sticlă : o pajiște cu o mie de mii de flori amarillo.
Îngheți lângă perete : interdicția, sarea refuzată, Soarele, frunzele și iarba. Îngheți albastru și gri.
Ei și?

29 mai, 2020 – c. ferent – Alt fel de poem)

Castronul lui Buddha

Eh : pus la foc mâncarea [tata :– Bre, cum naiba ai pus-o la foc? Ai aruncat-o pe foc? Nu ai pus-o pe plită ori deasupra ochiului de la lampă ( fiindcă nu aveam gaz, nici butelie, ci o lampă de gătit cu petrol lampant). Nu la foc, fiindcă nu se poate. "], nu știu ce să mai fac? – voi fi ratat vreo acțiune importantă și care nu sufere amânare? Nu știu, se pare că mi s-a golit capul fără meditație...

Cum o fi să fii budist oare? C-am auzit că ăștia, călugări budiști, taoiști sau mama mă-sii se cheamă, cică pot să nici nu respire.. Mie mi se pare o chestie ciudată, dar probabil e important pentru tibetanii care săracii stau în vârf de munte și care munte se înalță de nu-i vezi vârful decât prin lunetă. Și cică pe acolo e puțin aer, ba chiar ăștia care fac ei ascensiune pe Everest, au nevoie de oxigen. Eu nu vreau nici să știu că atunci când mă întorc la poalele Everestului, mă așteaptă unul cu un săculteț mărișor cu bani. Nu vreau, că dacă mori pe Everest, acolo înțepenești o mie de ani. Nu vreau și pace bună. Așa că de ce m-aș antrena eu să nu respir, sau să respir prin epidermă? Hă? Da bre, așa am citit eu că respiră ăștia care au găsit nu știu ce iluminare. Mama lui de Buddha : bagă în capul oamenilor cai verzi pe pereți și vaci care pot să zboare. Că nu văd de ce ar zbura vaca, la ce îi trebuie?.. Multe și mărunte aude omul. Cică tot ăștia, budiștii, se înfundă cu droguri. Că de aia nu mănâncă fiindcă fumează buruieni să intre în starea aia când bălmăjeștii prostii și oamenii cred că ești în legătură cu Brahma Însutit - Înmiitul.. Așa mai mersi tată, dar e rău să stai drogat.. Eu i-aș înhăța de barbă și i-aș trimite să-și spele jegul, că cică nu se spală, nu se tund, nu se bărbieresc, nu fac nimic.. Mazaci din născare.. Nu se poate și vacile levitând în jurul copacului lui Buddha sunt prostii.. Am gânduri care mai de care mai zurlii.. Dar ce vină am eu, dacă mie îmi plac oamenii lucizi și care măcar odată pe săptămână, fac o baie bună, să se înmoaie tot jegul strâns..? Dar știți ce fac ăștia cu morții lor? Nu știți, dar vă zic eu : în Tibet, ca în Peru, e puțin aer (adică e rarefiat oxigenul) și pământul e înghețat. Așa că iau mortul și îl pun pe-o masă, îl taie bucăți și-l dau vulturilor ca omul să poată încheia circuitul reîncarnărilor.. Nu știu dacă e bine să citească omul, dar necitind, nu știe ce și cum, și i se pare budismul o chestie di granda. Adoptă traiul într-un Ashram, mănăstire de aia, nu mănâncă deloc (virgulă) carne, ba eu înclin să cred că se duc acolo să se drogheze cu buruienile care le induc starea de...nu știu, balamuc, ori creier terciuit. Eu mănânc tot ce cred eu că îmi face bine organismului, nu vreau castronașul cu orez, nu vreau buruieni opărite, nu vreau rădăcini de lotus și nici alte marafeturi de oameni nebuni. Că nu vreau să să zbor ca vaca lui Buddha. 😊 Nu vreau să vorbesc la fel ca ăia de la balamuc.. Nu vreau și mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut pe continentul unde oamenii cred că a umbla în zdrențe și măzac (virgulă) ca porcul, e dovada alienării ireversibile..

 Hm ( adică nu-s mulțumită : fierbe greu mâncarea și mie mi-e foame de aș putea mânca pâine goală, ca ăia care se plictisesc la restaurant până vine boierul cu comanda)..
Ce ar mai fi de gândit? Nu aș ști, la ora asta prin mintea mea se plimbă niște mese încărcate, așa ca la prânzurile despre care a scris Moricz Zsigmond. Citiți și voi Prânzul, e cea mai faină nuvelă, bineînțeles după Pasărea Cerului.. Are Zsigmond o operă care merită citită. Mai are o nuvelă mică și care-mi place mie : Șapte creițari.. Cu o mamă necăjită : îi lipsea un creițar să cumpere niște săpun de rufe să spele hainele casei, și a primit creițarul de la un cerșetor.. Merită citită toată opera lui.. 😊 Eu am dat împrumut Pasărea Cerului, îmi pare rău, dar ce să fac : mortul de la groapă nu se mai întoarce.. Tare rău îmi pare că tipografiile dintr-o țară democratică s-au dus Dracului de pomană.. Rău de tot îmi pare. O să văd dacă pot și am de unde descărca varianta în format electronic, dar nu-i totuna : cartea o pui pe noptieră, la capul tău, te scoli noaptea dacă nu ai somn și citești un pic.. Of..
'Ai ( adică hai) că mai vin, mă duc să țin oala de toartă, că poate fierbe mai repede. Pa 👋

MANIFEST

 La absurdități. Lucruri, acțiuni imposibile de care nu-i pasă nimănui, care sunt date deoparte fiindcă pot dăuna tihnei.. Din 30 decembrie 1947, până pe 16 decembrie 1989..tihna a stăpânit. Tihna însemnând lașitatea. Au dezbinat și au învins rezistența. Nu știu cum au reușit în decembrie '89 să se mobilizeze, fiindcă nu existau aceste posibilități care astăzi par a fi. Par, fiindcă nimeni nu e idiot să nu știe că nici măcar mesajele private, nu sunt private. Și mă gândesc la cum în clandestinitate, un milion de oameni și-au ridicat toți ca unul glasurile și pumnul.. Mă gândesc fiindcă deja erau morți la Timișoara, morți și în ale locuri. Mă gândesc cum la Brașov, cu vreo doi ani înainte au dat chix și au fost mulți morți, mulți au înfundat pușcăriile. Totuși nu au renunțat.. Tihna nu mai era tihnă, plana deasupra tuturor moartea. Nimeni nu a plecat la revoluție cu convingerea că se va întoarce viu, dar au plecat. Revoluția a existat, chiar dacă e contestată. Iată-ne după 30 de ani : lași, incapabili să ne adunăm un milion de inimi care bat la unison. Incapabili să disprețuim moartea, să înțelegem că ceva grav se întâmplă, și tihna nu mai există de ceva vreme. Suntem incapabili să vedem cum sutele de dispariții fără urmă, ar putea fi și poate chiar sunt rezultatul unor tranzacții a trădătorilor care vând persoane tinere și sănătoase, traficanților de organe. Se întâmplă din cauza tihnei și a fricii. Se întâmplă fiindcă am devenit lași. Se întâmplă fiindcă atunci când ne vom trezi, va fi târziu și ceea ce va rămâne din România, va fi un pustiu. Un deșert, un loc unde nu se mai poate cultiva nimic, nu mai sunt minereuri, nu mai ai nici pădure. Pe deasupra nu mai ai nici populație. Ne vom trezi așteptând să dispară România, înghițită de alte State din Europa sau nu. Și va fi ceea ce merităm.
Eu vă spun cu toată sinceritatea, e adevărat : tot ce înseamnă apărarea țării, nu ne mai aparține, sunt mercenari. Și mercenarii ne vor împușca. Dar nu un milion de oameni. Rămâne doar să trezim milionul și să ne luăm țara înapoi.

Ziua în care n-am făcut nimic

Când vrei ca ceva să se întâmple, trebuie să renunți la altceva, ce ar trebui făcut. Omul visează atât de mult să se întâmple ceva bun, încâ...