Secundele
( Alt fel de poem) – Secunda lui Dumnezeu și secunda mea Nu contează : uneori te oprești . Nu contează. Încerci marea : ți-ar trebui măcar vreo sută de mii de degete. Nu contează. Nimic nu contează. O secundă poți fi visător. O secundă poți crede. O secundă, orice vrei să faci : să nu dureze mai mult de o secundă. Pe urmă trezește-te : secunda a trecut, tu ești tu. Ce contează? Ei și? Cui îi pasă? – ai călătorit, timp de o secundă, prin noroaie și zloată, pe urmă ai dat drumul la duș și toată secunda a rămas în urmă, nu mai contează.Eu? Eh, eu mereu sper, cred, iubesc, visez : o secundă. Atât pot, atâta timp am, atât mă pot rupe de rațiune : o secundă…Dumnezeu are secunde cât mileniul, ale mele sunt cât o clipire de pleoapă. Cum să le risipesc pe fleacuri? Cum să merg pe drumurile care se desfac în două, în patru, în opt, în șaisprezece.. Nu pot. Eu n-am secundele lui Dumnezeu, eu am secundele lui Cain și-a lui Abel și ale lui Seth… Și nu pot pierde mai mult de-o secundă.Mă opresc o fracțiune de secundă, în mijlocul drumului care se ramifică până la plus infinit, mă opresc și-ți vorbesc o altă fracțiune de secundă, îmi răspunzi sau nu. Secunda s-a terminat și eu trebuie să plec. Eu trebuie. Eu nu sunt cu secundele lui Dumnezeu înzestrată, și trebuie să plec. N-am să mă mai întorc. Nici măcar nu știu de ce am stat. Nu știu de ce ți-am vorbit. A fost secunda mea de slăbiciune.Te las. Secunda se trece văzând cu ochii, și pe mine mă așteaptă veșnicia de liniște. Și mă grăbesc. Trebuie să plec. Trebuie să vorbesc. Trebuie să conturez un pom, o casă, o fântână. Trebuie, nu pot rămâne.Nu te pot convinge și nu încerc. Plec. Secunda s-a terminat. Adio.( c. ferent – Secunda lui Dumnezeu și secunda mea…)
Omul de la Kandia
mă mișc în reluare
în mintea mea (în reluare)
visele și tu
și tot ce altădată era alergare
alergarea prin aerul fierbinte de amiază și de august
în mintea mea alerg în reluare…
palmele conturează chipul prin aerul fierbinte
retina minții derulează mișcările tale
pașii călcând sonor caldarâmul trotuarului
mintea mea are memoria mirosului tău
tu miroși altfel în zori /
altfel la prânz /
altfel îmbrățișându-mă
cămașa ta se lipește de trupul tău și albul se face ud
albul se face miros
albul se face mișcare în ritmul respirației
albul se face fâșâit pe pielea încinsă
palmele conturează trupul prin aerul fierbinte
în mintea mea în reluare
alergarea prin aerul fierbinte de amiază și de august
și tot ce altădată era alergare
visele și tu
în mintea mea (în reluare)
mă mișc în reluare…
mi se face dor de gustul sărat al buzelor tale
și de palmele tale cercuindu-mi trupul
mi se face dorm de cântecul tău
de poemele pe care mi le șopteai seara
vocea ta ascultând
erotismul pătrunzând în auz
alunecând pe gât și umeri
coborând pe sâni și pântec
gustul sărat și mirosul tău îmi stăruie în memorie
și te refac la Candia
te adun din neant și din vânturile care te-au risipit
să te simt
mă mișc în reluare
în mintea mea (în reluare)
visele și tu
și tot ce altădată era alergare
alergarea prin aerul fierbinte de amiază și de august
în mintea mea în reluare…
(19.08.2019– c. ferent/z – Omul de la Kandia)
Destinația? – neant.
Destinația
nu ține de mine
în general se comportă ca și cum ar avea voință propie
vin cu îndărătnicie de câine
cu statornicia drumului în sine : ai văzut tu vreun drum care se abate de la el însuși?
vin ca un meteorit : ai văzut tu meteoriți întorcându-se la planeta de care s-au rupt?
vin fiindcă nu pot altfel
nu am soluții și sunt câine și drum și meteorit
vin fiindcă e legea fizicii: odată imprimată mișcarea / nimic nu o poate opri
vin și dacă aș muri pe drum
( dacă un soldat este decapitat / picioarele continuă drumul încă un timp)
vin fiindcă nu pot să stau și nu știu cum să mă întorc
vin fiindcă sunt pilitura de fier atrasă de magnet
vin fiindcă nu există nimic în stare să inverseze polii
și nimeni nu poate schimba axa lumii
vin
destinația nu se schimbă niciodată
vin fiindcă te iubesc
(în cortul lui sărac din oborul de animale
bietul iluzionist se frământă întrebându-se :
voi putea jongla cu patru inimi
voi putea
alchimist cu o bucată de plumb în mână
printre retorte și prafuri închise în cutii
voi putea da sclipiri de Soare miezului de noapte
voi putea arginta chipuri flămânde și însetate de miracol
în cortul lui din oborul de animale
iluzionistul și-ar vinde sufletul să poată jongla cu patru inimi
stația terminus e un circ
între circ și lume e iluzia care face fântână din sticla de 1/2 de litru
or să bea o mie de oameni și apa nu se va împuțina
la stația terminus e pâinea de 3/4 de kilogram din care
mănâncă o mie de oameni și pâinea rămâne întreagă
vânzătorul de iluzii e sărac și nu-și permite mai mult)
vin
cu Steaua și acul busolei arătându-mi Polul iubirii
zodia care face drumul fix
sunetul care se lungește între spații în linie dreaptă
vin
nu pot să mă întorc din drum
( astăzi vineri 26 iulie, 2019 c. ferent/z – Destinația : neant)
Mă fac demon
mă fac demon
mă răzvrătesc
ce vrei Zeu nou? –nu te cunosc
nu mă alina că nu vreau
nu mă zbat
am acceptat mocirla
lacul mocirlos mă înghite
și nu vreau să ies
e bine
e liniște
e ceea ce merit
pleacă
mă fac demon
starea mea obișnuită
și dacă te apropii e mai rău : te trag la fund
fiindcă nu vreau
* .. * .. * .. *
Soarele / pomii / nici o adiere de vânt
strada cu flori sărace apărute din senin
cosite pe alocuri : ierburi respirând aerul fierbinte
o vrabie cu leneș ciripit
și
timpul încremenind în minutare strâmbe
ar fi trebuit să pășesc pe drumul nou
oleacă prăfos / cu asfaltul muiat de căldură
ar fi trebuit să râd
să cânt
să spun alt da
să-mi deschid
ca pe o magistrală
surâsul
să răspund iubirii cu iubire
dar eu voi învăța și pe altul
spaimele
fericirea durută
așteptările
secunda surâsului plătită cu zvârcoliri
ar trebui să fii mulțumit : te urmez maestre
te ascult și urmez întocmai
ar trebui să fii mulțumit
* .. * .. * .. * .. *
mă fac demon
mă răzvrătesc
mă las cuprinsă de mocirlă
și nu vreau nimic
Zeul se poate spânzura
(15.06.2019 c. ferent /z – Nu)
Amorțeala
Amor(țeală)
nu fac nimic
nu gândesc nimic
am uitat de ce se pune dreptul pe dușumea / pământ / asfalt / trotuar
și de ce așezi stângul înaintea lui
am uitat
răsfoiesc o carte și literele joacă fără sens
eu nu înțeleg nimic
și arunc nevinovata istorie de amor
habar n-am de ce-a murit Tristan
și nu văd de ce n-a fost fericită Isolda
mă obosește și gândul ăsta și-l arunc
desfac o cutie de praline ( mă fascinase chipul lui Mozart
în haina lui roșie și peruca pudrată..)
dar scuip bomboana ( cine naiba a avut ideia unor praline de trei centimetri în diametru?)
și aprind o nouă țigară
( iar n-am să dorm
nu contează :
cafea / pachetul de țigări / cele necesare scrisului
nu voi dormi?
la noapte / la moarte
e destul timp de dormit)
nu mă gândesc
nu-mi dau voie
nu mai jelesc
oceanul mă înconjoară
îmi amorțește voința
și e bine
e bine
e ca un somn
e ca o moarte a minții
au fost zile în care am zâmbit în zori
au fost nopți în care te rugam : mai stau puțin
au fost nopți hibernale
nopți când îmbrățișarea ta îmi era singurul veșmânt
nopți când palmele tale îmi alungau spaimele
au fost dimineți când nu îndrăzneam să respir
somnul tău era mai prețios ca aerul
și trimiteam zorii să spună Soarelui să nu ridice pleoapele
să te mai pot privi
(ah
nu trece
numai anotimpurile se înlocuiesc unele pe altele)
pleacă păsările spre sud
zborurile brăzdează cerul
o secundă a crezut că se apropie un cataclism
dar nu
se apropie vremea frunzelor îngălbenite
și acum cred că august nu a fost niciodată fierbinte
(01,08,2018– c. ferent/z – Pleacă și cocorii..)
Treceri
Treceri
nu știu cine : vântul să mi te fi adus?
ca o pală de niciunde învie semnele de acum o mie de ani
de acum o mie de vieți
de niciunde
vântul sau hazardul
și pentru o secundă totul e la fel
moara toarce timpul altei vieți
apele care-mi acoperă obrazul mă trec dintr-o parte într-alta
copil/ adult / în pragul trecerii celei mari
fericire/ cântec / somnul rațiunii
și mă întoarce înapoi
la fel de indecisă : accept și mor
renunț la fericire
nu știu de unde te-am întors
apele care au curs înapoi
continente micșorându-se
cerul nemaifiind aducător de apele de deasupra
te-am întors și o clipă am construit pe iluzie
iluzia fericirii
te-am întors cu palmele mirosind a pământ reavăn
cu ochi senini
cu buze pure
te-am întors cu surâsul dimineților când îți întindeam ceașcă plină de cafea
te-am întors în fața ferestrei și ți-am pus în mâinile lacome
amarillo din mătasea Esmeraldei
te-am întors Phoebus
te-am întors incapabil să minți
neștiutor într-ale trădării
pentru o clipă
vântul să te fi adus?
apele întoarse din drum
continentele acoperite de Oceanul începător
moara macinând viețile netrăite
universul paralel nesimțit
împăturit ca spațiile
o clipă te-am simțit din nou
te-am iubit din nou
o clipă
ai dispărut cufundat în trădare și cuvinte
spațiile s-au destins cât universul
subsolurile de sub temeliile lumii s-au umplut de secunde /
fire din nisipul clepsidrei timpului
moara a pornit să macine grăunțe
continentele au ieșit la poruncă
apele au țâșnit din izvoare / gheizer de neoprit
vântul s-a pornit să bată să alerge peste meridiane
măcar ai înțeles că
aș fi răscolit temeliile lumii
aș fi schimbat lumii axa
aș fi oprit curgerea anotimpurilor
și m-aș fi judecat cu Dumnezeu
pentru tine?
(XXX, a VII-a, MMXIX, c. ferent/z – chloé cu brațe de ape și frunte de timp)
Mersul în orb
Un gol
e ca și cum ar fi fost normal să existe
ca aerul / apa/ pomii verzi/ cerul albastru / Soarele dătător de viață
ca și cum ar fi fost vital
ca un om cu două mâini / doi ochi/ două urechi/ două picioare
ca unui om căruia îi scoți un ochi / îi tai o mână sau un picior
ceva care lipsind împuținează, face lumea urâtă
sau măcar îi strică estetica
uite așa era normal să existe
și nu mai este.
era bine să fie
acum lumea s-a făcut mai mare
locul pe care îl ocupa e gol
și nu pot pune nimic în locul ăla
și nu știu ce-aș putea pune :
cine înlocuiește un om cu un tablou
sau un dulap cu o oglindă mare pe una dintre uși
nu se poate
tabloul e o cârpă / o ceva colorat care nu suflă
dulapul….. – ce să pun în dulap?
cât a rămas în urma omului?
și-n oglindă ce să văd? – pe mine?
sigur eram la fel
sigur
dar mie nu-mi plac nici să mă tai culori fără culoare
nici livezile cu meri /primăvara/ nici alea nu-s uni
nu : uite verde / uite rozuri pale/ uite stamine galben-portocaliu
nimic nu e colorat uni
nu există
și să vezi ce m-am prostit! –să vezi cum m-aș fi îmbrăcat în alb
dar nu pot
sau e inutil dulapul cu o oglindă mare
nu știu cu ce să înlocuiesc un om
of
știi cum vine treaba cu oftatul
respiri adânc
și sacadat cumva la sfârșitul respirației ăleia
respiri din străfundurile tale de om
toți oamenii oftează
nu știu de ce
vor fi pierdut ei ceva
eu… ( chiar nu știu cum se scrie oftatul ăla)
eu
cred că nepăsarea
nepăsarea te-a făcut să dispari fără urmă
nu știu ce aș spune dacă te-aș găsi
( nu-s întreagă – parcă ai fi o cheie
un lucru pierdut pe care-l găsești
hazardul îl întoarce în palmele tale)
fericirea o fi destul?
(29, 07,2019 c. ferent/z – Mersul în orb)
Echilibristică
Echilibristică
jonglez cu patru inimi de roșu
cu trei inimi de caro
cu două inimi de treflă
cu o inimă ca frunza de firavă și instabilă
jonglez – Iluzionistul care își vinde iluziile ieftin
jonglez în echilibru pe trapezul care se mișcă încoace și-ncolo
jonglez fără plasă de protecție
jonglez în circul care se află în mijlocul orașului cu fantome și zombi
jonglez în circul sub a cărui cupolă găurită de ploile de meteoriți
se vede cerul de bazalt
jonglez dorindu-mi o singură inimă
jonglez gata să mă prăbușesc și să mă sfărâm ca un meteorit
jonglez fiindcă nu știu să fac altceva
jonglez dorindu-mi să se termine
indiferent dacă inima rămâne sau se sfărâmă odată cu mine
în arena cu praf de sticlă pisată de sub cupola circului
mă tem numai de un singur lucru
trapezul s-ar putea ridica
ar putea trece prin găurile cupolei
ar putea ajunge pe calea unde idiotul ăla mic a vărsat lapte
și nu-mi place laptele
și mă tem
și trapezul se leagănă tot mai avântat și nimeni nu vrea să mă prindă
eu nu știu cum : mâinile îmi sunt ocupate cu jongleria
picioarele strâng leagănul trapezului
și mintea mea e la inima ca frunzele firave și instabile
m-ar putea prinde cineva de umeri
sau mai jos : omoplații mă dor și știu că-mi vor crește aripi
și nu vreau
( lasă-mă pe Pământ! –
mă rog de Zeul ăla să-și vadă de drum
să nu mă tragă de omoplați
să nu mă soarbă într-un Paradis pe care nu-l cer
nu-l vreau
nu-l cunosc
lasă-mă pe Pământ – îi zic eu
am treabă
uită-te bine : șapte inimi au nevoie de mine
și cu una opt
care-o vreau eu
lasă-mă pe Pământ
nu vreau aripile astea
nu vezi că am brațe și picioarele pot călca?
și îl aud râzând
– Tâmpită ce ești : calcă pe Pământ
tu nu vezi cum singură fugi de gravitație?)
oh
circul ăsta îmi mănâncă ficații
și viselor o să le dau foc :
calc din ce în ce mai apăsat
ce să fac eu cu inima asta ca o frunză instabilă?
(27.07.2019 c. ferent/z – Vânzătorul de iluzii sunt eu Chloé)
Praful de pe pian
Nu mai caut
mi se încleștează maxilarele : am decis să tac
să nu mai cânt
să nu mai pipăi cerul cu octave
să nu mai caut do mi sol do
nu mai cânt
nu mai pot
sau nu mai vreau : la durere do mi sol do poate suna re fa mi la
la naiba : sună ca Dracu și nu mai cânt
nu mai cânt niciodată
de la do la si nimeni nu sare dintr-o dată
de aia nu mai cânt
e un pustiu în toată regula
un pustiu de clape negre
un pustiu de fildeș care sună rece
pianul e dezacordat
și pianistului i-au obosit falangele
așa pățesc pianiștii : obosesc
degetele se fac de piatră
fiecare deget e o piatră
pietre și fildeș : sună rău
fals
mai bine aducem trompeta
habar n-am
nu mai cânt niciodată
mai degrabă mă duc să mă angajez țambalagiu
se mănâncă o pâine și-acolo
dar nu mai cânt la pian niciodată
ții mine valsul
sau noaptea aceea când plângea cântăreața de jazz
ții minte cum a căzut pianistul cu capul pe clapele albe și negre
eu mai aud sunetul ăla
nu era muzica – moarte?
nu ucide muzica?
nu vezi cum pianul se desface sunet cu sunet?
pianele nu-s viori și nu știu să plângă
și pianistul a plecat neplâns decât de femeia care continua să cânte printre lacrimi
oh ce obositoare sunt depărtările
și dansul tău s-a oprit
privește-ți urmele dansului pe scândura care se umple de praf și de moarte
mi se încleștează maxilarele
și degetele se fac de fildeș
și de negru și de alb
și de piatră
(26.07.2019 c. ferent/z – Praful de pe pian )
Undeva, Chloé se prăbușește..
Undeva
pe chipul tău de piatră
fericirea lasă cutele râsului
adâncește meandre apelor din lacrimă
și se destinde în somn
visele încruntă sprânceana
și pe fruntea ta se adâncesc gândurile care taie nemiloase inocența
pe chipul tău de piatră surâsul lățește și subțiază buzele
nasul obosește de greutatea izurilor de tot felul
și bărbia se lasă de remușcări sau de ură
chipul tău se schimbă
nimic nu mai este la fel ca în anotimpul trecut
ori bine / ori greu
obrazul tău se albește ori se mânie cu roșurile care înfurie tauri
undeva în minte te țin surâzător
undeva în minte te țin cu ochii râzând matinalei cafele
cu nările deschise să absoarbă izurile de floare
undeva în minte te țin cu surâsul luminos
undeva
în rest : chipul tău e impenetrabil
chipul tău e pervertit de simțiri
chipul tău zâmbește fals / ironic/ răutăcios
tu nu mai ești tu
și foamea mea se scârbește de farfuria unde mâncarea e un terci inform
undeva
tu încă exiști
undeva
tu încă stai la cârma corăbiei unde o busolă indică Polul Iubirii
undeva
tu vii la miezul nopții să-mi ceri să nu mă ridic de lângă tine / să nu te părăsesc
undeva
unde ești?
nu există jumătate de planetă
cealaltă jumătate se prăbușește în vid
unde ești
degetele mele sunt oarbe
cineva a substituit ochii care se aflau acolo :
taman în vârful degetelor
unde ești
mă prăbușesc
(XXV, a VII-a MMXIX, c. ferent/z – Undeva Chloé se prăbușește)
